Pentru mine, a-ţi privi chipul este expresia nevoii de a te cunoaşte, de a sta de vorba cu TINE atunci când discutăm şi de a crea punţi de legătură între minţile şi sufletele noastre. Pentru mine, chipul tău va fi întotdeauna un univers fascinant pentru ca el îţi oglindeşte sufletul, trăirile, gândurile, trecutul, prezentul, năzuinţele, visele, dorinţele şi multe alte constelaţii de atribute ale fiinţei tale, care te definesc pe tine ca OM şi nu ca obiect lipsit de viaţă. Ori, dacă de multe ori ne oprim şi privim fascinaţi un peisaj, un animăluţ simpatic, un obiect - fie el şi de artă - o plantă ori o insectă, de ce nu aş putea eu sau de ce nu ai putea tu, să ne oprim şi să contemplăm forma sublimă a creaţiei divine: CHIPUL OMULUI?
Ne sfiim adesea să ne privim, ne e ruşine să ne uităm la chipurile noastre, coborâm ochii atunci când ei se întâlnesc cu ai celuilalt dar, de fapt, de ce ne este ruşine? De ce îţi este frică să îţi intersectezi privirea cu cea a unui străin pe lângă care treci pe stradă, de ce te temi atunci când simţi că cineva necunoscut te priveşte şi cauţi să-i întorci spatele? De ce tocmai chipul omului îţi provoacă nelinişte şi angoasă atunci când trebuie să îi vorbeşti aşa încât, adesea, îţi îndrepţi privirea în altă parte?