Pentru mine, a-ţi privi chipul este expresia nevoii de a te cunoaşte, de a sta de vorba cu TINE atunci când discutăm şi de a crea punţi de legătură între minţile şi sufletele noastre. Pentru mine, chipul tău va fi întotdeauna un univers fascinant pentru ca el îţi oglindeşte sufletul, trăirile, gândurile, trecutul, prezentul, năzuinţele, visele, dorinţele şi multe alte constelaţii de atribute ale fiinţei tale, care te definesc pe tine ca OM şi nu ca obiect lipsit de viaţă. Ori, dacă de multe ori ne oprim şi privim fascinaţi un peisaj, un animăluţ simpatic, un obiect - fie el şi de artă - o plantă ori o insectă, de ce nu aş putea eu sau de ce nu ai putea tu, să ne oprim şi să contemplăm forma sublimă a creaţiei divine: CHIPUL OMULUI?
Ne sfiim adesea să ne privim, ne e ruşine să ne uităm la chipurile noastre, coborâm ochii atunci când ei se întâlnesc cu ai celuilalt dar, de fapt, de ce ne este ruşine? De ce îţi este frică să îţi intersectezi privirea cu cea a unui străin pe lângă care treci pe stradă, de ce te temi atunci când simţi că cineva necunoscut te priveşte şi cauţi să-i întorci spatele? De ce tocmai chipul omului îţi provoacă nelinişte şi angoasă atunci când trebuie să îi vorbeşti aşa încât, adesea, îţi îndrepţi privirea în altă parte?
Eu nu pot fi aşa. Ţi-am căutat privirea, ţi-am admirat chipul încă din primele clipe în care am devenit conştientă de propria mea persoană. Te-am privit cu ochii înlăcrimaţi ai copilului de după un gard de sârmă, cu speranţă şi cu nevoia de a te apropia de mine, în timp ce te prefăceai că nu mă vezi. Ţi-am contemplat trăsăturile feţei şi licăririle ochilor de pe banca dintr-un parc sau dintr-o gară care reprezenta singurul meu cămin în multe momente ale vieţii mele. Ţi-am urmărit toate liniile şi detaliile feţei, căutând să le redau cât mai realist posibil pe o pânză ori pe o bucată de carton, cu pensula ori cu creionul. Chipul tău, ochii tăi, au fost adesea refugiul sufletului meu atunci când foamea, frigul ori disperarea mă copleşeau şi nu-mi găseam niciunde liniştea şi tihna. Atunci m-am cufundat în lumina ochilor tăi şi le-am redat strălucirea în tabolurile mele, încercând să-ţi descifrez sufletul, să descopăr divinul din tine, din mine, din oamenii din jurul nostru, convinsă fiind că nu există fiinţă umană care să nu iubească, să nu îşi aibă propria frumuseţe interioară, să nu viseze, să nu cunoască un dram de fericire, de bucurie, de speranţă.
Pentru tine sunt poate doar portrete. Desene, picturi, chipuri redate în mod aleator, imortalizări banale şi inutile într-o epocă în care fotografia digitală suprinde în fracţiuni de secundă ceea ce unui artist îi ia ore, zile sau poate chiar săptămâni sau luni să redea pe o bucată de material. Pentru mine însă, este contemplarea divinităţii, este admiraţie în faţa creaţiei sublime a lui Dumnezeu, este meditaţie, rugăciune, adoraţie. Aşa că, te rog, nu-mi mai întoarce spatele! Nu-ţi mai feri privirea! Nu te mai teme şi nu te mai ruşina! Îţi privesc chipul ca pe cea mai perfectă operă de artă de pe pământ, mai fascinată decât în faţa oricărei creaţii a minţii şi a mâinii omului. Îţi admir sufletul şi divinitatea din tine. Şi îţi sunt recunoscătoare pentru că îmi oferi şansa de a-ţi dărui admiraţia mea şi de a primi un crâmpei din sufletul tău oglindit în licărul ochilor tăi.