"Şi mie ce-mi pasă? E vina mea că ei sunt aşa? Au avut ghinion, asta e! De ce ar trebui să mă preocupe pe mine condiţia lor?"... sunt mostre de gândire ale semenilor noştri referitoare la noi, cei abandonaţi în centrele de plasament. Sunt lucruri despre care ştiu că mulţi le gândesc pentru că am întâlnit asemenea atitudini şi am auzit asemenea vorbe. Şi aş vrea să fiu bine înţeleasă: nu am şi nu am avut niciodată pretenţia de a-i păsa cuiva de mine. Am crescut înconjurată de această nepăsare şi a reprezentat întotdeauna o stare de normalitate pentru mine.
Dar acum, ajunsă la o vârstă la care pot privi cu multă detaşare în urmă, la întreaga experienţă a propriei mele vieţi, realizez că această nepăsare a societăţii, acest dezinteres faţă de situaţia copiilor abandonaţi, generează fenomene care favorizează neintegrarea socială a celor aflaţi în această situaţie. Dezinteresul colectiv este cel care întreţine violenţa care e indreptată împotriva copiilor din centre, tratamentele inumane, abuzurile şi, în general, anularea posibilităţii de a deveni oameni normali, cu şanse egale de integrare socială şi profesională.
***