Vina de a nu avea părinţi - partea I

 

    Cu ce am greșit? - m-am întrebat, fără încetare, încă din primele momente în care am început să devin conștientă de propria mea persoană, încă de când priveam lumea de afară din spatele unui grilaj care reprezenta granița insurmontabilă dintre noi, cei din spatele lui - copiii nimănui - și cei de dincolo - copiii veseli și fericiți care își țineau părinții în brațe în timp ce eu nu înțelegeam acea relație, acea legătură și acea apropiere dintre ei și adulții care îi însoțeau. Relația lor nu avea nicio semnificație pentru mine, ci doar năștea în mintea mea nenumărate întrebări cum ar fi: de ce acei copii stau împreună cu niște adulți?... de ce se ţin de mână cu adulţii?... de ce adulții îi țin în brațe?... de ce îi mângăie?... de ce se poartă frumos cu ei?... Acei copii aparțineau unei realități pe care eu nu o puteam înțelege. Universul meu era compus dintr-o mulțime de copii asemenea mie, stând la grămadă, permanent ocărâți, agresați și abuzați de niște adulți de care îmi era foarte frică și al căror comportament nu reușeam să îl înțeleg. Pentru mine, adultul era doar o specie în preajma căreia nu puteam să stau fără frica de a fi lovită, bătută sau batjocorită fără să înţeleg niciodată de ce, cu inima cât un purice, ferindu-mă şi tremurând.

Mentorul

  Artistul este întotdeauna un discipol. Iar visul discipolului este, de când e lumea, acela de a-și depăși mentorul. Mentorul este reperul său, modelul său, standardul de calitate și de transpunere a visului în realitate. Un mentor este un "must have" în viața artistului, ceva fără de care, cu rare excepţii, manifestarea lui artistică nu este altceva decât rătăcire haotică în neantul propriei imaginații. Menirea mentorului este aceea de a-i fi artistului-discipol, cel mai bun exemplu, de a-i aduce lumină asupra terenului arid din faţa existenţei sale artistice pentru a-şi putea alege locul şi direcţia pe care să-şi sape drumul creaţiei, de a-i expune uneltele din care acesta să şi le aleagă pe cele mai potrivite menirii şi priceperii sale şi de a-i oferi exemple privind tehnica meşteşugului. Mentorul nu-i este profesor discipolului său, ci reper, lumină călăuzitoare, confident într-ale artei şi motivaţie în manifestarea actului creativ.   

   Mentorul meu este artistul Ion Nedelcu. Ned - cum îl cunosc cei care îl admiră pe el și îi admiră arta. Iar relaţia mea cu Ned a fost şi este una mult deosebită faţă de cea obişnuită dintre un artist şi un mentor. Şi îmi face foarte mare plăcere să o istorisesc şi să o împărtăşesc aici, pentru că este un model aparte, este o relaţie desfăşurată într-un context ideal în care am avut şansa de a mă afla cvasipermanent în preajma mentorului meu. Nu doar în momentele de creaţie, nu doar în clipele în care îmi scruta schiţele, desenele şi picturile cu acea privire pe cât de pătrunzătoare, pe atât de blândă, din spatele nelipsitelor sale lentile ce-i completează identitatea vizuală, ci şi în momentele în care el, mentorul, redevine om obişnuit, cu preocupări obişnuite, o viaţă cotidiană, un om cu preocupări precum cele ale celorlalţi oameni, cu bucurii şi tristeţi, cu frământări, griji, revolte, temeri şi alte trăiri normale ale semenilor lui. Iar asta pentru că Ned mi-a fost nu doar mentor în artă, ci şi în viaţă. A fost pentru mai bine de 9 ani şi îmi este în continuare, nu doar un prieten ci şi acel părinte pe care eu nu l-am avut niciodată, după prezenţa căruia am tânjit şi care a fost permanent în centrul întrebărilor mele existenţiale: de unde vin, a cui sunt, cui semăn, de ce sunt singură pe această lume.