Cu ce am greșit? - m-am întrebat, fără încetare, încă din primele momente în care am început să devin conștientă de propria mea persoană, încă de când priveam lumea de afară din spatele unui grilaj care reprezenta granița insurmontabilă dintre noi, cei din spatele lui - copiii nimănui - și cei de dincolo - copiii veseli și fericiți care își țineau părinții în brațe în timp ce eu nu înțelegeam acea relație, acea legătură și acea apropiere dintre ei și adulții care îi însoțeau. Relația lor nu avea nicio semnificație pentru mine, ci doar năștea în mintea mea nenumărate întrebări cum ar fi: de ce acei copii stau împreună cu niște adulți?... de ce se ţin de mână cu adulţii?... de ce adulții îi țin în brațe?... de ce îi mângăie?... de ce se poartă frumos cu ei?... Acei copii aparțineau unei realități pe care eu nu o puteam înțelege. Universul meu era compus dintr-o mulțime de copii asemenea mie, stând la grămadă, permanent ocărâți, agresați și abuzați de niște adulți de care îmi era foarte frică și al căror comportament nu reușeam să îl înțeleg. Pentru mine, adultul era doar o specie în preajma căreia nu puteam să stau fără frica de a fi lovită, bătută sau batjocorită fără să înţeleg niciodată de ce, cu inima cât un purice, ferindu-mă şi tremurând.
Acum este momentul în care vreau să-ţi vorbesc despre ceea ce îmi era ruşine, iar singurul motiv pentru care o fac este acela că ştiu că încă există, chiar şi acum - după 32 de ani de la Revoluţie - copii asemenea mie, uitaţi de părinţi, de societate, de instituţiile publice, de semenii lor, copii care trăiesc ceea ce am trăit şi eu fără să-i pese cuiva de ei, fără să se gândească cineva la ei, fără să primească vreo mângâiere, vreo vorbă bună, copii care sunt abuzaţi şi traumatizaţi şi care, în cele mai multe cazuri, ajung mutilaţi - fizic şi psihic - la maturitate, fără vreo şansă reală de supravieţuire. Sunt copii despre a căror existenţă şi condiţie probabil că nu îţi doreşti să ştii. Copii pe care îi ocoleşti când îi vezi, uneori, pe stradă murdari şi cerşind, vorbind urât, comportându-se în mod sălbatic.
Şi mi-am propus să îţi vorbesc despre această condiţie nu pentru a mă plânge sau pentru a primi compasiune, ci pentru că ea reprezintă condiţia multor oameni asemenea mie, pentru care viaţa a însemnat sau înseamnă încă un şir nesfârşit de suferinţe, toate având aceeaşi cauză: faptul de a fi al nimănui. Simt că este de datoria mea să fac cunoscută situaţia acestei categorii sociale din care fac şi eu parte. Sunt copii, sunt oameni, care trăiesc sau au trăit drame pe care nici măcar nu ţi le poţi imagina, indiferent câte cuvinte aş folosi pentru a le povesti, fără ca ei să aibă vreo vină în afara celei că au fost şi sunt ai nimănui.
Descrierile care urmează vor fi, probabil, greu de suportat. Încerc să cenzurez cât mai puţin pentru a crea o imagine cat mai clară şi reală a ceea ce înseamnă tratamentul la care au fost şi sunt supuşi mulţi copii şi tineri aflaţi în situaţia mea. Ba chiar aş putea spune că sunt destui cei care au avut parte de experienţe cu mult mai îngrozitoare aşa încât, când vei citi cele ce urmează, gândeşte-te că, pentru unii, ceea ce au trăit este şi mai greu de imaginat decât ceea ce vei afla în continuare. În cazul în care te ştii o persoană sensibilă la lucruri oribile, te sfătuiesc să nu citeşti mai departe. Impactul emoţional poate fi destul de puternic...
Viaţa în centrul de plasament
Primul meu "cămin" a fost Centrul de plasament din Hălăuceşti - cel de care se leagă cele mai vechi amintiri pe care le am. Am stat acolo până în jurul vârstei de 3 ani şi, fiind foarte mică, nu am decât puţine frânturi de imagini şi senzaţii întipărite în memorie: frica, foamea, sentimentul de abandon, imaginea unei mizerii crunte şi amintirea unui miros pestilenţial omniprezent. Am imaginea unei clădiri foarte vechi şi dărăpănate cu nişte pereţi foarte murdari, a multor copii înghesuiţi pe un hol, îmbrăcaţi în haine foarte murdare şi mirosind urât, copii care stateau pe jos şi care se legănau permanent, plângeau, urlau, scoteau tot felul de sunete fără niciun sens. Acolo stăteam, practic toată ziua. Băile erau infecte, cu mizeria băltind pe jos până la glezne, nefiind curăţate niciodată. Eram băgaţi acolo la grămadă, toţi odată, fără să fim ajutaţi să ne dezbrăcăm, să ne ştergem, să ne îmbrăcăm... nu interesa pe nimeni. Eram băgaţi acolo, ţinuţi un timp, apoi scoşi afară. Apoi erau paturile acelea metalice în care ne inghesuiam seara, la culcare, sub bătăile crunte şi înjurăturile îngrijitorilor. Mă ghemuiam sub pătură şi adormeam plângând, stăpânită de toate fricile pe care le aveam din cauza bătăilor pe care le primeam toţi la culcare. Şi adormeam sub efectul sedativelor care ni se dădeau cu mult mai multă consecvenţă decât mâncarea. Aceea era principala noastră hrană.
Bătaia era o realitate permanentă pe care nu o înţelegeam. Eram bătuţi şi înjuraţi zi şi noapte, fără să ştim motivul. Practic, cuvintele de ocară şi înjurăturile erau aproape singurul limbaj pe care îl auzeam, pe care îl cunoşteam.
Iadul de la Paşcani
În jurul vârstei de 3 ani (anul 1991), am fost mutaţi de la Hălăuceşti la Paşcani. Ne-au sedat, ne-au urcat in nişte remorci, ca pe vite, şi ne-au mutat în noul centru. Amintirile din acest nou cămin sunt mult mai vii şi mai detaliate. Lucrurile nu erau cu mult diferite faţă de ceea ce avusesem parte la Hălăuceşti. Aceeaşi mizerie, aceeaşi atmosferă lugubră, acelaşi tratament violent, animalic, din partea îngrijitorilor. Bătăile erau inimaginabile. Eram loviţi cu scaune, cu beţe, izbiţi cu sălbăticie cu capul de pereţi sau de mobilă şi înjuraţi. De multe ori mi s-a întâmplat să leşin din cauza loviturilor pe care le primeam mai ales în cap. Am şi acum pe corp şi pe cap, dar şi pe faţă, cicatricele rănilor provocate de loviturile primite cu scaunele sau de izbiturile de mobilier şi de pereţi. Nu se opreau din bătut nici măcar după ce ne umpleam de sânge. Şi nu înţelegeam de ce primesc bătaie. De multe ori întrebam: "Dar de ce mă baţi? Ce am făcut?" Răspunsul era, de fiecare dată, o nouă serie de lovituri şi cuvinte de ocară, imposibil de reprodus aici.
Bătaia continua şi la sala de mese. În ciuda senzaţiei de foame crâncenă, mi se întâmpla adesea să nu pot mânca. Îmi era greaţă, pur si simplu, de ceea ce aveam în farfurie, de felul în care se mânca în jurul meu. Pentru că cei mai mulţi mâncau precum animalele. Dar a nu mânca era un nou motiv de bătaie şi înjurături. Eram apucată de păr şi trântită cu capul în farfurie, obligată să mănânc în felul acesta. Ori mi se trântea farfuria cu mâncare în cap, apoi eram obligată să mănânc mâncarea vărsată pe mine, pe masă şi pe jos. O dată mi s-a întâmplat să vărs de greaţă. Rezultatul a fost că am fost obligată să mănânc ceea ce am vărsat. Sau, uneori, drept pedeapsă pentru motive pe care nu înţelegeam niciodată, eram puşi să mâncăm săpun. Ni se băga săpunul în gură şi ne obligau sa îl mestecăm şi să îl înghiţim.
Uneori, de foame, mergeam pe ascuns la containerele de gunoi şi căutam resturi de mâncare. Îmi aduc aminte cum, într-o seară, înainte de culcare, fiind chinuită de foame, am mers la container şi nu am gasit decât o coajă de cartof pe am luat-o cu mine în dormitor şi am început să mânânc din ea sub pătură, ca să nu fiu văzută. Un îngrijitor, văzând probabil că mă mişc, a venit şi mi-a apucat prin pătură mâna în care aveam coaja de cartof, ameninţându-mă cu bătaia dacă mă mai mişc. Am îngheţat de frică să nu mi se găsească acea coajă în mână şi să nu-mi fie luată.
Nici noaptea nu scăpam de bătaie. Intrarea la somn era permanent marcată de bătaie. Ne băteau pur şi simplu, în fiecare seară, fără excepţie. Pe toţi. Nu am înţeles niciodată de ce. În timpul nopţii aveam coşmaruri. Toate visele mele, în copilărie, erau doar coşmaruri. Mă trezeam speriată, plângând, şi mă dădeam jos din pat pentru că îmi era foarte frică. De fiecare dată însă venea îngrijitoarea şi mă bătea zdravăm apoi mă trimitea, din nou, în pat. Chiar dacă tot îmi era frică, adormeam plângând pe înfundate de teamă să nu fiu auzită pentru că aş fi primit o nouă porţie de bătaie. Eram bătuţi pentru orice motiv, chiar şi pentru că plângeam de durere sau de frică ori din cauza vreunei suferinţe sau a foamei. Îmi era frică şi să plâng pentru că ştiam că voi fi bătută.
De câteva ori am fost atât de tare bătută încât, fie pentru că am leşinat, fie pentru că rănile erau foarte grave, am fost dusă la spital pentru evaluare medicală. Eram obligată, sub ameninţarea bătăii, să spun că m-am lovit singură. Cred că medicii de acolo ştiau despre ce este vorba însă nu reacţionau în niciun fel. Acum cred că se complăceau cu toţii în această situaţie acceptată tacit. Sau era un dezinteres absolut cras, nu stiu...
Gardul
Cei mai mulți copii stăteau agățați de gard și cerșeau sau îi batjocoreau pe trecători. Cuvintele de batjocură făceau parte din limbajul obișnuit. Vorbeau în acel fel pentru că doar așa se vorbea în centru. Oamenii de pe stradă le dădeau tot felul de lucruri, inclusiv mâncare și bani. Mie îmi era rușine să cer însă, chiar și așa, îmi aduc aminte că un trecător mi-a aruncat o dată, niște bani. M-am uitat lung și nu am schițat niciun gest. Acei bani nu aveau nicio semnificație pentru mine așa că nu i-am luat, spre mirarea celui care mi-i aruncase. Pentru mine, erau doar nişte obiecte fără valoare şi de care nu aveam nevoie. Au venit alţi copii mai mari şi i-au luat.
Stăteam şi eu, de multe ori, cocoţată pe gard şi priveam oamenii de afară. Era una dintre puţinele distracţii, în afara jocului cu degeţelele care reprezentau singura mea jucărie. Pentru că, am uitat să îţi spun, noi nu aveam nici jucării. Se mai întâmpla - extrem de rar - să primim jucării ca donaţii însă acelea ajungeau, de cele mai multe ori, la copiii angajaţilor Centrului. Iar cele foarte puţine pe care le primeam noi, erau, de cele mai multe ori, lipsite de orice semnificaţie, nu le înţelegeam utilitatea şi nu ştiam pentru ce sunt şi cum să ne jucăm cu ele.
Momentele de refugiu
Apoi au mai fost şi momentele în care eram internată în spital. Am ajuns de multe ori în spital din cauza bolilor cauzate de foame şi de mizerie, ori a bătăilor pe care le primeam. Eram anorexică, aveam dureri cumplite de cap, de dinţi şi de stomac. În spital nu mai aveam parte de bătăi şi înjurături. Uneori se întâmpla ca vreo femeie de acolo, mai miloasă, să mă ia în braţe şi să îmi vorbească frumos. Nu înţelegeam niciodată de ce face asta însă aveam un sentiment plăcut, mă simţeam bine.
***
Amintirea tuturor acestor lucruri oribile mă cutremură şi acum. Îmi este cumplit de greu să le rememorez şi să vorbesc despre ele însă cred că am datoria să le fac cunoscute. Sunt lucruri despre care nu am vorbit până acum de frică, de ruşine, din cauza sentimentului de vinovăţie care ne era insuflat permanent şi de teama de a nu fi judecată. Însă abia acum, când a trecut destul de mult timp de când ele s-au petrecut, am început să înţeleg că nu sunt vinovată de condiţia mea, că nu am de ce să mă ruşinez şi că nimic din ceea ce s-a petrecut, din ce am trăit şi îndurat nu este din vina mea. Mai mult, gândindu-mă la toate cele prin care am trecut, îmi dau seama că am fost norocoasă faţă de alţi colegi de-ai mei care au rămas cu sechele grave, au ajuns pe străzi sau au murit, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest lucru. Îi sunt recunoscătoare pentru copilăria mea dură, pentru că, în felul acesta m-a întărit şi m-a pregătit pentru ceea ce avea să mai urmeze în viaţa mea.
Şi spun asta pentru că centrele de plasament nu au fost singura etapă în care stigmatul de a nu avea părinţi a avut efecte dramatice asupra vieţii pe care am trăit-o. Au urmat alte etape: şcoala, viaţa alături de asistenţi maternali şi, nu în ultmul rând, viaţa de adult după ce am ieşit de sub tutela centrului de plasament. În fiecare dintre aceste etape am avut de înfruntat, la fel ca alţii asemenea mie, reticenţa, desconsiderarea, batjocura şi dispreţul multor oameni din jur dar despre toate acestea voi povesti în următoarele două postări pe aceeaşi temă.
Sursă foto: Grupul de facebook Children on the Edge - Romania reunited