Pentru unii, cauza singurătăţii ţine de fatalitate, aceasta survenind fără ca ei să îşi dorească să fie singuri, în timp ce, pentru alţii, ţine de alegerea lor personală, fiind rezulatul deciziei de a se îndepărta de cei din jur. Tocmai de aceea, condiţia de a fi singur este interpretată în mod diferit de la o persoană la alta. Când îi spui cuiva că eşti sau te simţi singur, te poate compătimi ori, dimpotrivă, te poate privi cu indiferenţă, întrebându-se, cel mult, de ce te afectează acest lucru când ar trebui să te bucuri de toate beneficiile acelei situaţii.
Nu mă aştept la o reacţie anume din partea ta atunci când îţi spun că eu, de exemplu, am realizat că sunt singură încă din primele momente în care am devenit conştientă de mine însămi, de propria mea persoană. Ştiu că vei privi această condiţie, a mea, în funcţie de propria ta percepţie despre ceea ce ar trebui să însemne singurătatea în viaţa unui om. Mi-aş dori doar să realizezi ce este şi ce înseamnă singurătatea pentru un copil al nimănui şi ce impact are asupra întregii lui existenţe această condiţie.
Pe mine una, condiţia de a fi singură, de a nu aparţine nimănui pe acest pământ, mi-a marcat întreaga existenţă şi a generat un cerc vicios pentru că tocmai această condiţie - de a fi copilul nimănui - i-a îndepărtat permanent de mine pe cei de care aş fi putut să mă apropii, a generat o izolare faţă de cei din jur pe care nu mi-am dorit-o, în condiţiile în care am tânjit permanent după apropiere, după iubire, am tânjit după sentimentul de a aparţine şi eu cuiva, de a fi alături de cineva.
***
Primii ani de şcoală
Înainte de vârsta şcolară, nu am fost duşi la grădiniţă aşa încât începutul şcolii a însemnat şi primul meu contact cu lumea din afara centrului de plasament. Eram mică, nu am foarte multe amintiri legate de acel moment, în afara faptului că l-am primit cu emoţie, mai ales în prima zi, atunci când mă aflam într-o curtea Şcolii generală nr. 5 din Paşcani, plină cu mulţi copii care, în marea lor majoritate, erau însoţiţi de adulţi de care erau foarte apropiaţi fără ca eu să înţeleg motivul acelei apropieri. Erau copii pe care îi percepeam ca fiind diferiţi faţă de noi, cei din Centru, fără ca, însă, să pot defini în vreun fel această diferenţă. O diferenţă care s-a manifestat încă din primele momente în care am intrat în clasă şi care s-a accentuat pe tot parcursul şcolii, după cum vei vedea în cele pe care le voi povesti în continuare.
Am fost repartizaţi câte doi în fiecare clasă şi, de la bun început, am fost plasaţi în ultima bancă, acolo unde, practic, am fost abandonaţi, uitaţi, pe tot parcursul şcolii. Spun "uitaţi" pentru că părea că nimeni nu-şi mai aminteşte că existăm şi noi acolo, că suntem parte din colectivul clasei. Niciodată băgaţi în seamă, niciodată întrebaţi, ascultaţi ori ajutaţi să facem ceea ce se cerea întregii clase, aşa cum erau ceilalţi colegi ai noştri. Participam la ore cu resemnare şi conştiinţa faptului că acest tratament ni se datorează pentru că provenim din centrul de plasament.
Singura interacţiune dintre noi şi învăţătoare se rezuma doar la momentele în care primeam bătaie şi cuvinte de ocară ("Sunteţi nişte proşti, idioţi, cretini...") pentru motive pe care nu aveam să le înţelegem pentru că niciodată nu ni se explica de ce se întâmplă asta, deşi întrebam adesea "De ce mă baţi?". Bătaia o primeam, însă, cu multă seninătate pentru că era incomparabil mai uşoară decât cea de care aveam parte în centrul de plasament.
Apoi era bătaia şi batjocura primite din partea colegilor. Aceasta era mai greu de îndurat mai ales că nouă nu ni se lua niciodată apărarea, de către nimeni. Învăţătoarea asista indiferentă la asemenea scene cărora trebuia să le facem faţă cu stoicism. Ştiam că merităm un asemenea tratament datorită condiţiei noastre pe care o acceptam cu resemnare. Totuşi, câteodată tratamentul primit din partea colegilor, depăşea şi puterea noastră de a suporta. Ţin minte că, o dată, într-un gest de disperare faţă de violenţa de care aveam parte din partea unui coleg şi pentru că din partea învăţătoarei nu exista nicio reacţie, m-am dus la directorul şcolii să mă plâng. Acesta s-a uitat scurt la mine şi singura lui reacţie a fost: "Hai, dispari de aici!". După care mi-a întors spatele şi şi-a văzut de treabă.
Astăzi, tratamentul la care eram noi supuşi în acea vreme, poarta denumirea de bulling şi este aspru sancţionat de lege. În acele vremuri însă, batjocura, abuzurile, jignirile şi violenţele la care eram supuşi, erau văzute ca un lucru firesc şi nesancţionat de nimeni. Traumele suferite de copiii proveniţi din centre erau ignorate de către cei responsabili şi de către societate iar efectele acelor traume erau puse exclusiv pe seama celor care le trăiau. Comportamentul antisocial, bolile psihice, depresia, nivelul educaţional extrem de scăzut şi multe alte efecte negative ale bullingului, erau privite ca nişte componente fireşti ale condiţiei copiilor abandonaţi, ca fiind caracteristici de bază, normale, ale acestora, şi nicidecum ca efecte ale comportamentului celor din jur, adulţi şi copii laolaltă.
După şcoală, eram duşi în centru unde, după bătaia de bun venit, al cărei rost iar nu l-am înţeles niciodată, eram puşi să stăm cu capul pe masă şi mâinile la spate, fără să facem gălăgie, până ce toţi copiii, inclusiv cei de la clasele mai mari, veneau de la şcoală.
Apoi eram puşi să facem temele. Eram obligaţi să stăm la mese şi să scriem tot ceea ce ni se spunea. Practic, nu eram lăsaţi să ne facem temele, ci puşi să le facem aşa cum ni se arăta. Totul era o formalitate. Nimeni nu îşi bătea capul să învăţăm cu adevărat ceva, ci se îndeplinea o simplă formalitate ca să putem trece clasa. Pe nimeni nu interesa dacă şi ce potenţial are fiecare, pe nimeni nu interesa să învăţăm, cu adevărat ceva, să rămânem cu ceva din şcoală, ci doar să trecem clasa. Era, cred, o înţelegere tacită între şcoală şi centru ca să se procedeze în acest fel, pentru a se bifa, undeva, într-o evidenţă, într-o raportare faţă de autorităţile superioare, faptul că am parcurs şcoala. Important era doar ca statistica să fie pozitivă, nicidecum ca noi să fim pregătiţi pentru viaţă. Sunt lucruri pe care abia acum le înţeleg...
După teme, primeam singura masă din zi. Iar "cina" era formată din nelipsitele pastile care ni se administrau înainte de somn ca să se asigure ca dormim. Dimineaţa eram trimişi la şcoală nemâncaţi şi fără pachet la noi. În pauză îi priveam pe copiii din familii cum mâncau din pacheţelele pregătite de părinţi, în timp ce pe noi ne durea stomacul de foame. Din fericire, în curtea şcolii era un nuc iar toamna îmi luam şi eu gustarea din fructele căzute din acel pom. Erau singurele fructe pe care le cunoşteam pentru că, în cămin, nu avusesem niciodată parte de aşa ceva. Până la şcoală, eu nu am stiut ce sunt acelea fructe. De atunci, nucile au rămas alimentul meu preferat, până în ziua de astăzi.
Prima familie
În perioada în care eu frecventam clasele primare, a apărut instituţia asistentului maternal la iniţiativa unor ONG-uri străine care activau în România după Revoluţie - din câte am înţeles. Apariţia acestei instituţii a fost justificată de dorinţa de a asigura cât mai multor copii un mediu de creştere şi dezvoltare cât mai apropiat de cel normal, oferindu-ni-se, astfel, şansa de a trăi într-o familie. Asistentul maternal nu era însă un părinte adoptator, ci un angajat al statului însărcinat cu îngrijirea copiilor care le erau daţi în tutelă. La statutul de asistent maternal candidau însă, în marea majoritate a cazurilor, persoane nevoiaşe, cu o condiţie socială precară şi care aveau nevoie de o sursă de subzistenţă.
În timpul clasei a 4-a, într-o zi mi s-a spus: "De mâine, pleci din centru". Atât! Am îngheţat. Mă simţeam legată ombilical de centrul de plasament, era singurul meu univers în afara căruia nu concepeam viaţa pentru că nu trăisem niciodată o altfel de experienţă. Simţeam că viaţa mea se va termina, că voi muri. Nimeni nu mi-a explicat nimic. Ce înseamnă, de ce, cum... Nimic! O percepeam ca pe o pedeapsă supremă, credeam că am fost atât de rea încât nu mai merit să stau în centru.
Ştiu că, în aceeaşi zi, a venit o familie care s-a plimbat cu mine prin curte şi îmi spuneau lucruri care nu aveau nicio semnificaţie pentru mine. Iar a doua zi, am fost luată într-o maşină şi dusă la acea familie care locuia în satul Topile. Am plâns mult, crezând că viaţa mea se va termina atunci. Am ajuns în noua casă, mi s-a arătat de către acei oameni unde voi dormi (la "bunica") şi, din acel moment, a început pentru mine o nouă viaţă care a fost, însă, cu mult mai cruntă faţă de cea de până atunci. Bătăile, batjocura şi cuvintele de ocară au continuat să se abată asupra mea cu mult mai multă îndârjire. Femeia care era asistenta mea maternală (şi care crescuse tot într-un centru de plasament până a fost înfiată de "bunica") îmi spunea adesea că nu mă iubeşte şi că mă ţine doar pentru banii pe care îi primea de la stat.
Acea familie avea doi copii: o fată de vârsta mea şi un băieţel mult mai mic. Nu doar părinţii copiilor mă batjocoreau, ci şi acea fată care avea o plăcere aparte să îşi bată joc de mine în fel şi chip. Experienţa mea în acea familie este greu de descris. Practic, aveam un statut de sclav în casă. Eram pusă la toate muncile grele, spălam la mână rufele întregii familii, munceam în grădină, dădeam de mâncare animalelor, tăiam lemne, aduceam apă ajutam la atelierul de croitorie şi făceam toate celelalte treburi necesare în timp ce copiii acelor oameni doar se jucau şi aveau parte de toată atenţia familiei. Haine nu mi s-au cumpărat niciodată, purtând doar hainele vechi rămase de la fata acelei familii. Nu ştiu pentru care motiv, eram permanent tunsă foarte scurt sau rasă în cap, spre amuzamentul celor din jur, în timp ce fata asistentei maternale avea un păr lung, frumos şi foarte bine îngrijit. Mă jucam, adesea, că am părul lung, punându-mi în cap tot felul de lucruri menite sa creeze această aparenţă.
Singura persoană din acea familie care manifesta o atitudine diferită faţă de mine, fiind blândă şi înţelegătoare, era "bunica" (mama asistentei maternale) care îmi dădea mâncare şi deplângea adesea modul în care fata ei adoptivă şi soţul acesteia se purtau cu mine.
Nici la noua şcoală din acel sat nu am avut parte de un tratament diferit faţă de scoala din Paşcani. Aceeaşi ignoranţă şi desconsiderare din partea învăţătoarei, respectiv a profesorilor (începând din clasa a 5-a). Acasă însă trebuia să îmi fac temele singură ceea ce a fost o mare problemă pentru mine întrucât nu ştiam cum să procedez iar asistenta maternală nu făcea decât să mă bată şi să mă ocărască. Îmi făceam temele doar sub ameninţarea permanentă a bătăii şi bineînţeles că această situaţie nu a fost de natură să îmi îmbunătăţească prea mult situaţia şcolară.
Despre ororile de care am avut parte în această familie nu îţi pot istorisi prea multe pentru că sunt, în mare parte, lucruri de nepovestit. Urmele acelor traume le port încă şi acum în mintea şi sufletul meu. Îţi pot spune doar că, după 3 ani de iad, cei de la centru de plasament, datorită implicării naşei mele de botez (eu fiind botezată, în ritul ortodox, abia la 11 ani de către logopeda Centrului de plasament din Pașcani), s-au autosesizat în legătură cu tratamentul la care eram supusă şi au luat decizia de a-i retrage acelei femei statutul de asistent maternal iar eu am fost relocată la o altă familie dintr-un alt sat - Tungujei . Eram deja în clasa a 7-a.
A doua familie
După această decizie a autorităţilor, am fost repartizată, aşadar, unei alte familii unde, pentru prima dată în existenţa mea, am început să am o viaţă mult mai apropiată de una normală iar violenţele au încetat. Erau oameni înstăriţi, cu o condiţie socială bună şi cărora le spuneam mămică şi tăticule. Aici situaţia la şcoală s-a îmbunătăţit foarte mult, inclusiv atitudinea profesorilor faţă de mine. Învăţam bine şi îmi plăcea mult să mă pregătesc pentru şcoală. Tot acum mi-am descoperit talentul pentru desen şi pictură.
Această perioadă fastă a fost destul de scurtă. La finalul clasei a 8-a s-a luat decizia să fiu înscrisă la Seminarul Teologic Liceal Ortodox din Iaşi unde am şi fost admisă aşa că am părăsit această familie şi am fost luată, din nou, în custodia Centrului de plasament, fiind însă cazată în căminul liceal. Totuşi, am păstrat legătura cu această familie de care mă ataşasem mult şi îi vizitam adesea iar în vacanţe mergeam şi stăteam la ei, inclusiv în perioada facultăţii, chiar dacă mămica nu mai avea calitatea de asistent maternal. Păstram legătura cu ea pentru că era singurul om pe care îl cunoşteam, faţă de care mă simţeam legată cumva, eu neavând la cine altcineva să trag, pe cine să cunosc, cu cine să vorbesc şi la care, în general, să mă raportez în vreun fel.
Seminarul teologic
Seminarul a fost locul în care m-am apropiat cel mai mult de Dumnezeu şi m-am detaşat de toate ororile copilăriei. Aici am învăţat să iert şi am început să mă rog pentru sufletele tuturor celor care îmi făcuseră rău în viaţa mea de până atunci.
În primul an am locuit în căminul liceal, însă următorii 4 din cei 5 de seminar teologic, am stat în apartamentele sociale deţinute de centrul de plasament, alături de alte fete de vârsta mea, care se aflau sub tutela Centrului. Practic, Centrul de plasament ne asigura condiţiile minimale necesare subzistenţei: cazare şi hrană. În apartament, ne gospodăream singure sub monitorizarea unei supraveghetoare care locuia împreună cu noi: ne făceam mâncare, spălam, făceam curat, învăţam. Au fost 5 ani în care părea că a luat sfârşit coşmarul pe care îl trăisem întreaga copilărie până la vârsta adolescenţei.
Facultatea
La finalul celor 5 ani de liceu, era absolut necesar să îmi continui studiile pentru că, fiind trecută de vârsta majoratului, nu aş mai fi beneficiat de tutela Centrului de plasament şi, practic, aş fi fost scoasă în stradă. Am primit cu un mare sentiment de uşurare şi bucurie faptul că am fost admisă la facultate (Universitatea de Arte "George Enescu" - Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design, specializarea Teoria şi Istoria Artei). Locuiam în căminul facultăţii iar pentru a-mi procura haine şi alte lucruri personale de strictă necesitate, am fost nevoită să muncesc cu ziua, de cele mai multe ori "la negru" pentru că - datorită condiţiei mele - nimeni nu era de acord să semneze cu mine vreun contract. Abuzurile continuau, din partea angajatorilor de aceasta data, prin neplata orelor lucrate sau prin exploatarea până la epuizare. Nu regret nimic din ceea ce mi s-a întâmplat pentru că toate acestea m-au pregătit pentru viaţă, pentru ceea ce avea să urmeze în anii de după terminarea facultăţii.
Îmi era ruşine de condiţia mea şi mă temeam de reacţia şi atitudinea celor din jur la aflarea acesteia, motiv pentru care minţeam că am părinţi, am familie, doar că locuiesc foarte departe şi ajung rar la ei. Unii colegi aflau, pe diferite căi, despre situaţia mea şi atitudinea lor faţă de mine se modifica fundamental. Eram respinsă şi desconsiderată. Aceeaşi condiţie a fost şi motivul pentru care nu reuşeam să am o relaţie cu vreun băiat. În momentul în care acesta afla că nu am părinţi, că am crescut într-un centru de plasament, nu mă mai căuta şi evita să mai aibă de-a face cu mine. Pentru ei, deveneam o pacoste, imediat ce le povesteam despre viaţa mea. Chiar şi în singura relaţie pe care am reuşit să o am în acea perioadă, m-am simţit tot singură pentru că stigmatul pe care îl purtam facea să fiu tratată cu multe rezerve de către partenerul meu. Acesta a fost şi motivul pentru care relaţia aceea nu a durat mult iar efectul a fost neîncrederea mea în şansa de a avea o viaţă normală, alături de un om normal care să mă iubească şi pe care să îl iubesc, neîncredere care m-a urmărit aproape tot restul vieţii mele de după acel moment.
Cele mai dificile momente din timpul facultăţii erau vacanţele. Nu aveam unde să mă duc, la cine să trag. Umblam cu tot bagajul după mine, cu toate hainele, dintr-un loc în altul, până când vacanţa lua sfârşit şi puteam reveni în cămin. Atunci, în vacanţe, sentimentul singurătăţii era cel mai apăsător şi atunci realizam cât de dificil va fi momentul când urma să termin şcoala. Şi iată că, într-o bună zi, acel moment a venit... dar despre ce s-a întâmplat în continuare voi povesti în următorul articol.
***
Pentru mine, singurătatea a fost pe cât de omniprezentă, pe atât de apăsătoare. Pentru că ea a însemnat lipsa oricărui sprijin, oricărui reper uman, oricărui sentiment de apartenenţă la ceva sau cineva. Nu mi-am dorit-o şi nu am avut cum să o evit pentru că era legată organic de condiţia mea. A fost sursa tuturor angoaselor, fricilor, frustrarilor şi frământărilor mele. Nici lipsa banilor, a mâncării sau a hainelor nu m-a marcat în asemenea hal cum a facut-o singurătatea, lipsa oricărei apropieri reale de o altă persoană. Singurătatea a fost cea care m-a pus de multe ori faţă în faţă cu perspectiva morţii, mai ales atunci când nu întrezăream nimic legat de viitorul meu, de şansa mea de a subzista, de a face ceva pe acest pământ, fiind respinsă, neacceptată, dată la o parte de atâtea ori. Credeam că voi muri singură şi mai ales că merit asta, că asta se va întâmpla din vina mea, vina de a fi fost a nimănui, tot timpul, încă de la bun început.
Sursă foto: Grupul de facebook Children on the Edge - Romania reunited