Cu o zi înainte văzusem rezultatul testului pe care îl cumpărasem de la farmacie și am dat fuga pe nerăsuflate să mă programez la medic pentru a-mi confirma motivul enormei bucurii pe care eu și cu iubitul meu o trăiam cu o emoție de nestăpânit. Iar ea, cu un glas rece, mă întreba acum, ca într-un ritual rutinat la care era obișnuită să primească cel mai fecvent, probabil, un răspuns la fel de sec precum cel dat curierului care îți aduce un colet iar tu refuzi să îl primești pentru că nu este ceea ce așteptai să fie.
- Normal că îl păstrez! i-am răspuns probabil cu o doză sesizabilă de revoltă în glas care am înţeles că a suprins-o din privirea pe care mi-a aruncat-o pe deasupra lentilelor.
Acesta a fost momentul care, pe lângă sentimentul uriaş de fericire şi împlinire (la care nu îndrăzneam să sper în urmă cu câţiva ani, atunci când eram singură, pe străzi, fără casă, bani sau mâncare), m-a făcut să conştientizez o realitate dureroasă. Am ieşit din cabinetul doamnei doctor şi, chiar dacă eu eram mai mult decât euforică, nu am putut să nu observ feţele triste ale femeilor care stăteau pe canapele, aşteptând să le vină rândul la consultaţie. Doar una singură, cu o burtică mare şi rotundă, avea o faţă senină şi liniştită.
***
