Cu o zi înainte văzusem rezultatul testului pe care îl cumpărasem de la farmacie și am dat fuga pe nerăsuflate să mă programez la medic pentru a-mi confirma motivul enormei bucurii pe care eu și cu iubitul meu o trăiam cu o emoție de nestăpânit. Iar ea, cu un glas rece, mă întreba acum, ca într-un ritual rutinat la care era obișnuită să primească cel mai fecvent, probabil, un răspuns la fel de sec precum cel dat curierului care îți aduce un colet iar tu refuzi să îl primești pentru că nu este ceea ce așteptai să fie.
- Normal că îl păstrez! i-am răspuns probabil cu o doză sesizabilă de revoltă în glas care am înţeles că a suprins-o din privirea pe care mi-a aruncat-o pe deasupra lentilelor.
Acesta a fost momentul care, pe lângă sentimentul uriaş de fericire şi împlinire (la care nu îndrăzneam să sper în urmă cu câţiva ani, atunci când eram singură, pe străzi, fără casă, bani sau mâncare), m-a făcut să conştientizez o realitate dureroasă. Am ieşit din cabinetul doamnei doctor şi, chiar dacă eu eram mai mult decât euforică, nu am putut să nu observ feţele triste ale femeilor care stăteau pe canapele, aşteptând să le vină rândul la consultaţie. Doar una singură, cu o burtică mare şi rotundă, avea o faţă senină şi liniştită.
***
A avea sau a nu avea un copil...
Mi-am adus aminte de colegele mele din centrul de plasament de la Iaşi, din timpul liceului şi facultăţii. Sarcina era întotdeauna cea mai mare spaimă pentru ele. Uneori ajungeau în situaţia de a fi nevoite să avorteze. Întotdeauna m-a îngrozit această perspectivă. Educaţia pe care am primit-o în seminarul teologic m-a ajutat să văd dintr-o cu totul altă perspectivă ideea de a da viaţă unui copil, de a şti că în tine, ca femeie, creşte o viaţă, un pui de om care are nevoie doar de dragoste.
Apoi am avut mereu în minte şi felul în care am venit eu pe lume. Am fost un copil nedorit şi de aceea am şi fost abandonată la naştere de cea care m-a adus pe lume. Chiar dacă viaţa pe care am avut-o a fost îngrozitoare din toate punctele de vedere până de curând, totuşi i-am rămas recunoscătoare acelei femei pentru faptul că, deşi nu m-a dorit, totuşi m-a adus pe lume, nu m-a ucis înainte de a mă naşte. Mi-a dat şansa să trăiesc, să trec prin toate experienţele vieţii şi să ajung astăzi aici unde sunt acum. Iar conştientizarea faptului că foarte multe femei văd aducerea pe lume a unui copil ca pe un eveniment nedorit, văd copilul ca pe o povară şi nu îşi doresc să strângă la piept acea mică fiinţă cu viaţă în ea, să o cunoască şi să îi dăruiască afecţiune, mă răscoleşte îngrozitor de mult. De aceea, simt nevoia să îţi împărtăşesc ceea ce cred şi ceea ce simt eu cu privire la faptul de a avea un copil, de a da naştere unei noi vieţi pe acest pământ.
Chiar dacă principalul model de părinte pe care l-am avut în viaţă a fost mama mea care nu m-a iubit şi care m-a abandonat imediat ce m-a adus pe lume, eu am visat de multe ori să am o familie şi să am copii, deşi nu speram să mi se întâmple asta. Evident că şi pe mine, singură fiind şi fără un cămin, mă speria ideea de a aduce pe lume un copil în acele condiţii. Dar niciodată, absolut niciodată nu am acceptat ideea ca, dacă m-aş afla într-o situaţie dificilă, să întrerup sarcina. Îmi era teamă, din cauza respingerilor repetate din partea celor din jurul meu, că aş putea fi părăsită, abandonată de către acel bărbat cu care aş fi decis să rămân pentru tot restul vieţii şi cu care aş fi rămas însărcinată. Şi mă gândeam cu teamă la ce aş face într-o asemenea situaţie, cum m-aş descurca, cum aş putea să îmi îngrijesc şi cresc copilul. Vedeam situaţii similare în jurul meu şi dramele prin care treceau acele femei. Însă un lucru era sigur pentru mine: nu l-aş fi avortat şi nu l-aş fi abandonat. Cu orice preţ, l-aş fi păstrat şi l-aş fi ţinut lângă mine oferindu-i tot ce aş fi putut, punându-mi toate resursele la bătaie pentru asta.
Trendul specific societății moderne...
Consider că aducerea pe lume a unui copil, că noi, femeile putem să facem acest lucru, reprezintă una dintre cele mai mari minuni pe care le face Dumnezeu pe pământ, că acest dar al nostru este un dar sfânt, iar naşterea copilului trebuie să fie un motiv de mare bucurie şi recunoştinţă. O femeie în corpul căreia se plămădeşte o nouă viaţă este o femeie binecuvântată de Dumnezeu iar întreruperea sarcinii este cel mai mare afront adus lui Dumnezeu însuşi.
Ştiu că este un subiect sensibil în societatea modernă. Ştiu că se petrec multe drame pentru că am cunoscut personal multe situaţii dramatice. Ştiu că unele femei rămân însărcinate în urma unor abuzuri sau agresiuni produse împotriva voinţei lor şi rămân însărcinate fără să aibă nicio vină - crede-mă că am cunsocut şi asemenea situaţii dramatice. Şi sunt de acord că, în asemenea cazuri, este foarte greu de cântărit dacă păstrarea sarcinii poate fi o opţiune însă cred că ea nu trebuie să fie din start exclusă.
Dar nu mă refer aici la aceste cazuri, ci la cele în care alte considerente, de natură pur subiectivă, duc la o decizie atât de drastică. Iar una dintre cele mai frecvente situaţii ţin de neasumarea responsabilităţii de către viitoarea mamă. Mă refer, deci, la acele femei care cu bună ştiinţă se expun riscului de a rămâne însărcinate, după care nu îşi mai asumă responsabilitatea de a aduce pe lume copilul pe care l-au plămădit şi de a deveni mame. Iar aceste cazuri par a fi alte multe, aşa cum mi-am dat seama din întrebarea pe care mi-a adresat-o medicul la care am fost, din reacţia sa la răspunsul meu şi din ceea ce am vazut pe holul acelei clinici. Sunt multe femei care nu vor să îşi asume responsabilitatea aducerii lui pe lume, deşi nu fac nimic ca să prevină acest lucru. Sau pur şi simplu, văd sarcina, copilul, ca pe o pacoste, ca pe ceva de care vor să scape, care le-ar aduce probleme, disconfort, îngrădirea libertăţii personale, deşi au suficiente condiţii pentru a naşte şi creşte un copil şi uită efectiv de măreţia minunii care se întâmplă în corpul lor, exclud din raţionamentul lor tot ceea ce este frumos şi înălţător la naşterea şi creşterea unui copil şi, cel mai grav, exclud instinctul matern.
A avea un copil: între sentimentul de împlinire și cel de îngrădire a libertății
"Vai, bucură-te acum, cât mai poţi, de libertate, că după..." este o altă reacţie pe care am cules-o de la cineva căruia i-am împărtăşit faptul că sunt însărcinată, şi pe care am considerat-o nefirească. Şi ştiu că acest gen de reacţie este emblematic, este comun, pe multă lume am auzit vorbind în felul acesta. Şi cred că asocierea este una complet greşită şi făcută dintr-o perspectivă mult prea egoistă. Libertatea nu înseamnă a-ţi face de cap, a nu avea griji, a te ocupa doar de propria ta persoană, a-ţi cultiva şi manifesta egoismul şi orgoliile prin afişare în societate şi ocupaţii inutile, nu înseamnă huzureală şi stat revărsat pe canapea, în faţa televizorului, calculatorului ori telefonului. Nu înseamnă nici workoholismul corporatist ori "viaţa dedicată carierei" sau "împlinirea profesională care să îmi asigure confortul material de care am nevoie" care sunt adesea utilizate ca justificare pentru condiţia de a nu avea copii. Toate acestea înseamnă, de fapt, modalităţi de "autosubjugare faţă de obiceiuri artificial proclamate drept condiţie de exercitare a libertăţii" (aşa cum iubitul meu obişnuieşte să le definească într-un mod mai formal), de autorefugiere în faţa perspectivei asumării responsabilităţilor.
Libertatea, pentru mine, înseamnă exprimare liberă, inclusiv cea artistică, înseamnă lipsa dependenţelor (de gadgeturi, de obiceiuri nocive, de pierderea vremii în mod inutil, de presa audio-vizuală, de alimente nesănătoase), înseamnă libertarea de asumare a responsabilităţilor, înseamnă libertatea de alegere a respectării condiţiei mele naturale ca fiinţă terestră, trăitoare în armonie cu toate celelalte fiinţe, înseamnă libertatea de a trăi în armonie cu Legile Divine. Eu consider că un copil nu poate însemna nicidecum o limitare a libertăţii. Un copil îţi oferă noi perspective şi modalităţi de exercitare a libertăţii. Faptul de a-l iubi, de a-l îngriji, de a-l creşte,de a-l educa, sunt tot atâtea forme de manifestare a propriei libertăţi dar care însă au un avantaj uriaş: sentimentele unice pe care acel copil ţi le întoarce, ţi le adresează. Niciun gadget, niciun job, nicio mâncare la nu-ş'ce restaurant de fițe, niciun concert al nu-ş'cărei trupe, niciun city-break, petrecere sau întâlnire cu un grup cool, nicio băutură, drog, serial TV sau sesiune de shopping, make-up sau orice altceva din acest registru de "forme de manifestare a libertății", nu îți poate oferi unicitatea momentelor și sentimentelor pe care acea ființă cu suflet și conștiință în dezvoltare ţi le dăruieşte!
Copilul înseamnă împlinire, sens, maturitate, responsabilitate şi nu în ultimul rând, fericire! Este în natura noastră să avem copii, să îi creştem şi să îi îngrijim. A nu avea copii ar însemna dispariţia noastră, ca specie, este similar cu sinuciderea. Prin copii, noi mergem mai departe, transmitem mai departe moştenirea noastră, dăm sens tuturor progreselor sociale, culturale şi de orice fel, realizate de-a lungul unei întregi istorii a civilizaţiei. Dăm sens propriei noastre vieţi. Transmitem mai departe această nestemată rară în Universul în care trăim: viaţa, conştiinţa umană. A refuza să ai copii înseamnă a refuza să-ţi dai sens, să-ţi îndeplineşti menirea, să laşi ceva în urma ta. Ceva bun! Pentru că de tine, ca părinte, depinde felul cum va creşte acel copil şi ce alegeri - bune sau rele - va face în viaţa lui, în funcţie de felul în care l-ai educat.
Începutul unei frumoase călătorii...
***