Rezoluţii pentru noul an...

 

    Mai sunt câteva zile până la finalul anului 2022. Este un moment de bilanț, de introspecție şi de evaluare a tot ceea ce a adus bun sau mai puțin bun acest an în viața mea, dar şi un moment în care îmi propun ce să fac în continuare, îmi stabilesc noi rezoluţii pentru anul ce va să vină. 

    Este abia al doilea an din viaţa mea în care pot să fac aşa ceva: să mă gândesc la viitor, să îmi fac planuri, să îmi stabilesc obiective. Şi mă simt binecuvântată şi îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru asta, pentru că, până în urmă cu 2 ani, aşa ceva părea o utopie în condiţiile în care nu-mi puteam proiecta nici măcar ziua de mâine iar fiecare zi o trăiam, de multe ori, ca pe ultima din viaţa mea.  Dacă ai citit articolele anterioare de pe acest blog, cu siguranţă înţelegi ce vreau să spun...

    Bunul Dumnezeu m-a ajutat ca, în 2022, să realizez tot ce mi-am propus şi pentru asta Îi mulţumesc! Nu pot decât să Îi cer să facă acelaşi lucru cu mine şi în 2023. Pentru că ceea ce urmează este cu adevărat important pentru mine, în toate planurile: urmează să aduc pe lume un copil şi îmi doresc să demarez un proiect care reprezintă o mare datorie morală a mea, faţă de mine, faţă de semenii mei şi chiar faţă de Dumnezeu, în semn de mulţumire pentru tot ceea ce am devenit după viaţa pe care am avut-o!

 ***     

     În mod normal, nu aș vorbi public despre rezoluțiile mele de viitor pentru că ele reprezintă, ca pentru majoritatea dintre noi, un subiect personal, intim. Nici acum nu voi relata tot ceea ce îmi propun eu să realizez anul care vine. Însă, dintre toate obiectivele mele de viitor, unul este deosebit de important și știu că ar fi foarte dificil să îl realizez fără ajutor din afară. Este un demers fără de care nu aș putea să rămân cu conștiința împăcată pentru șansa pe care am avut-o de a deveni un om normal după toate ororile pe care le-am trăit în trecut, față de alți semeni ai mei care nu au avut această șansă. De asemenea, este un demers tămăduitor pentru mine, care are rolul de a-mi vindeca și mie toate rănile trecutului, de a mă împăca cu tot ceea ce am trăit şi de a merge mai departe. 

    Memorialul copiilor abandonaţi în centrele de plasament, in anii '90

    Pentru că viaţa şi Dumnezeu mi-au dat şansa de a rămâne cu mintea întreagă, şansă pe care alţi semeni de-ai mei - copii abandonaţi şi crescuţi în centrele de plasament în anii '90 - nu au avut-o, mi-am propus să fac ceva pentru ca lumea să afle, să ştie ce au pătimit peste 100.000 de copii care erau instituţionalizaţi în centrele de plasament comuniste în perioada Revoluţiei din 1989. Despre existenţa noastră, oamenii au aflat abia atunci, în primul rând datorită unor televiziuni străine, precum şi a O.N.G.-urilor occidentale care au venit încă de atunci, din primele zile după revoluţie, şi s-au preocupat de soarta noastră. 

    Şi, din păcate, venirea Revoluţiei nu a însemnat şi rezolvarea situaţiei noastre, a copiilor instituţionalizaţi, pentru mulţi ani singurii care s-au preocupat de noi fiind tot străinii. Autorităţile noastre nu au făcut nimic iar asta îmi aduc aminte foarte clar. Eram în continuare bătuţi, maltrataţi, înfometaţi şi needucaţi. Mai târziu, când majoritatea celor dintre noi au ajuns la vârsta adultă, am fost scoşi de sub tutela centrelor de plasament şi aruncaţi pur si simplu în stradă. Rămaşi fără adăpost, fără o sursă de subzistenţă, marginalizaţi de societate, mulţi nu au rezistat. Unii s-au sinucis, alţii au ajus în centre de recuperare pentru bolnavi neuro-psihici, alţii au devenit răufăcători şi au ajuns în închisori, condamnaţi penal, şi foarte puţini am reuşit să mai facem ceva cu vieţile noastre, prin voia Bunului Dumnezeu şi trecând prin momente greu de povestit. 

    Sunt peste 100.000 de suflete în această situaţie, conform statisticilor oficiale care au fost publicate la acea vreme. 100.000 de oameni care, în anii '90 eram copii mici sau foarte mici, fără nicio putere de a face ceva pentru noi, rămaşi la mila unor voluntari străini care ne mai oblojeau suferinţele, cât de puţin. 100.000 de oameni care am rămas cu sechele, la unii mai grave, la unii mai puţin grave sau care nu au mai putut să supravieţuiască, pe care nici statul şi nici nimeni altcineva nu a vrut să şi-i asume. Despre noi au mai apărut informaţii în presă însă în mod izolat şi nimic altceva. 

    Datoria noastră, a celor care mai putem, este să vorbim despre asta. Să aducem la lumină nedreptăţile care s-au făcut, ororile la care am fost supuşi, batjocura instituţională şi socială pe care a trebuit să o îndurăm de-a lungul vieţii noastre, mutilările fizice şi psihice, decesele semenilor noştri care nu au rezistat acelor condiţii. Iar datoria societăţii este să nu uite aceste nedreptăţi, ele să fie recunoscute şi asumate la nivel instituţional. 

    Rănile nu se mai pot vindeca, timpul nu poate fi dat înapoi pentru îndreptarea nedreptăţilor, morţii nu mai pot fi aduşi la viaţă, bolnavii irecuperabili nu mai pot redeveni oameni normali, foamea, frigul şi durerea nu mai pot fi compensate în niciun fel. Dar blamarea socială, marginalizarea şi stigmatul pot fi îndepărtate. Condamnarea morală a celor din cauza cărora am trăit acele orori, poate fi făcută. Şi, mai ales, Statul şi cei vinovaţi îşi pot cere iertare pentru aceste nedreptăţi. Pentru noi, cei care am supravieţuit acelor lagăre cumplite care erau centrele de plasament ale anilor 90 şi pentru memoria celor care nu mai sunt, aceste lucruri trebuie cunoscute, asumate şi trebuie să existe căinţă publică. Pentru mine, pentru cei asemenea mie, pentru cei care sunt mai rău decât mine, asta poate însemna împăcare cu trecutul şi oblojire sufletească. Înseamnă despovărarea de acel sentiment care ne-a fost permanent insuflat, cum că noi suntem de vină pentru condiţia noastră. 

    Ce îmi propun să fac?

    În primul rând, să scriu o carte despre viața pe care am dus-o de când m-am născut și până în prezent. Va fi nu doar viața mea povestită acolo, ci a tuturor celor asemenea mie. Nu va mai fi o poveste spusă de cineva care nu a trăit în centrele de plasament dar a văzut și auzit despre cele întâmplate acolo, ci de cineva care se afla în acea condiție, de copil al nimănui, și care trăia acolo, zi de zi, noapte de noapte, trecând prin toate ororile știute și neștiute de către cei din afară. Toate acele lucruri vor fi povestite așa cum le-am trăit eu, pe propria piele și cum, asemenea mie, le-au trăit și alți copii, în primul rând cei din centrul de plasament de la Pașcani - acolo unde mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei mele, dar și în afara centrului, în perioada cât am fost dată în plasament, apoi pe perioada liceului, facultății și în anii de după.

    În al doilea rând, să înfiinţez o Asociaţie a noastră, a celor care am trecut prin acel iad dar şi a celor care sunt cu sufletul alături de noi, care să reprezinte vocea noastră colectivă în raport cu societatea şi instituţiile statului. Scopul ei va fi legat de recunoaşterea şi asumarea publică a ceea ce am trăit şi trăim noi. Comunismul a fost condamnat în România iar victimele închisorilor comuniste au fost - pe bună dreptate - deplânse. La fel cum şi Holocaustul este condamnat iar victimelor sale le-a fost recunoscut statutul de victime. Dar absolut nimeni nu se gândeşte să condamne ororile la care au fost supuşi copiii abandonaţi în centrele de plasament ale anilor 90, copii care sunt tot victime ale nepăsării statului şi societăţii. 

    În al treilea rând, prin construcția unui website și a unor canale de social media prin care să reprezinte o platformă online de aducere la cunoștința publică a realităților acestor oameni și a mărturiilor experiențelor lor din copilărie.

    În al patrulea rând, doresc să mă implic într-o serie de acţiuni sociale, publice, având ca scop aducerea la lumină şi recunoaşterea soartei copiilor abandonaţi în centrele de plasament. Acţiuni la care să participe cei asemenea mie, să îşi spună poveştile de viaţă, durerile şi suferinţele. Pentru că oamenii, societatea, trebuie să ştie. Şi nu în ultimul rând, să îi condamne moral pe cei care au generat atâta suferinţă - fie prin nepăsare, fie prin abuzuri şi acte de violenţă îndreptate împotriva noastră, cei care eram internaţi în acele centre sau care, ami târziu, proveneam din astfel de centre. 

    Scriu acest articol cu gândul că, aflând povestea vieţii mele din articolele anterioare, poate îţi vei dori să mi te alături, să mă ajuţi în acest demers. Nu cu bani, ci cu know-how despre scrierea unei cărţi, identificarea unei edituri, demersuri legate de înfiinţarea unei Asociaţii, sprijin în construcția website-ului și a canalelor de social media, sprijin în organizarea unor acţiuni publice dar şi idei noi prin care demersul meu să capete mai multă concreteţe şi să aibă finalitate. Și, de asemenea, cu popularizarea acestui proiect prin distribuirea materialelor scrise și video pe pagina proprie de fb. Sau pur şi simplu, să îmi fii alături cu sufletul. Şi nu doar mie, ci zecilor-sutelor de mii de oameni care am împărtăşit aceeaşi soartă despre care lumea nu mai ştie. Simplu fapt că şi tu condamni, în sinea ta, ceea ce am trăit noi, regimul la care noi am fost supuşi, reprezintă un motiv de alinare şi un ajutor de vindecare mentală şi sufletească pentru mine.  Iar pentru asta, îţi mulţumesc!