În primul rând, trebuie să îţi spun că nivelul până la care am reuşit eu să mă ridic până în prezent, pentru tine este poate mult sub aşteptările tale de la propria ta viaţă. Ceea ce eu sunt acum, tu probabil că ai fost deja ori poate că "ai luat startul" direct de la un nivel superior celui în care mă aflu eu acum. Din punctul meu de vedere, este mai puţin important acest aspect. Importanta este calea şi distanţa dintre punctul de plecare şi cel de referinţă. Ori, pentru mine este o distanţă uriaşă iar drumul a fost plin cu de toate: eşecuri, greşeli, lipsuri, extrem de multe obstacole, momente şi situaţii critice dificultăţi de toate felurile, lipsa oricărui ajutor, oricărui sfat, oricărui sprijin şi multe alte asemenea ingrediente care îţi pot da de furcă în viaţă până la a te demotiva complet să mai încerci să faci ceva. Eu m-am lovit de toate acestea, laolaltă. Pentru mine, drumul parcurs a fost despre supravieţuire, a fost despre viaţă şi moarte. Şi le-am depăşit pe toate. Cum? Asta este ceea ce urmează să îţi spun.
****
Ce mi-am propus?
1. În primul rând, să supravieţuiesc. Îmi dau seama că poate pentru tine pare o idee oarecum inutilă. Poate că ai deja tot ceea ce ai nevoie pentru a supravieţui, ai avut întotdeauna, scopurile tale sunt mult mai înalte, ţin de realizarea ta personală şi profesională, însă crede-mă că experienţa supravieţuirii este utilă oricui. Niciodată nu ştii ce îţi oferă viaţa iar spiritul de supravieţuitor este o condiţie fundamentală pentru reuşita în viaţă. Până la urmă, a supravieţui nu înseamnă doar a nu muri pentru că nu ai mâncare, haine şi un adăpost. Înseamnă şi a face faţă condiţiilor de existenţă socială, profesională, culturală etc. Supravieţuirea, pe diferite paliere ale existenţei, este ceva ce experimentăm cu toţii, aşa încât, fie că este vorba de supravieţuire biologică, fie de cea socială ori profesională, regulile sunt cam aceleaşi: să găseşti resursele necesare, să le utilizezi în mod eficient şi să nu renunţi la ţelul pe care ţi l-ai propus. Iar cel mai important ţel al meu era să nu mor pentru că trăiam cu această spaimă permanentă, neavând mâncare, neavând adapost, neavând haine, neavând pe nimeni la care să apelez, căruia să îi cer un ajutor.
2. Să am o familie. Este adevărat că nu am înţeles niciodată pe deplin ce înseamnă a avea o familie. Modelele de familie pe care le-am avut au fost cele de la asistenţii maternali cărora le-am fost dată în plasament pentru o mică perioadă din copilăria mea, nu au fost nici pe departe cele mai bune: multă violenţă, consum de alcool, sărăcie, exploatare şi abuzuri de tot felul... În copilărie, mă gândeam adesea că eu nu îmi doresc să am o familie. Mai tarziu am înţeles că nu în toate familiile este la fel. Şi mi-am construit propria mea imagine despre familie: să fii permanent alături de persoana iubită, oferind reciproc totul, împărţind absolut totul (şi bune, şi rele) şi având copii care să aibă parte de iubire. Îmi doream o familie mai mult în virtutea nevoii unei apartenenţe la cineva, precum şi de a primi şi împărtăşi iubirea, o nevoie care m-a urmărit toată viaţa, de când mă ştiu. Pentru mine, familia este reperul suprem, în afară de Dumnezeu. Neavând părinţi, rude, pe nimeni de care să ştiu ori care să ştie de mine, am fost lipsită, practic, de cele mai importante repere în viaţă. Şi ştiu/simt la nivel instinctual, că familia trebuie să fie acel mediu care îţi oferă un astfel de reper.
3. Să îmi ajut semenii şi să fac bine celor din jurul meu. Ştiu că asta sună precum discursurile insipide ale candidatelor la titlul de Miss, însă pentru mine are o cu totul altă încărcătură. Trecând prin viaţă complet lipsită de orice sprijin, am înţeles şi am simţit pe pielea mea cât de important este chiar şi cel mai mic gest de atenţie pentru cineva aflat în mare nevoie. O haină, o bucată de pâine, un acoperiş deasupra capului... sunt lucruri relativ la îndemâna majorităţii oamenilor, cu care îşi pot ajuta semenii aflaţi la ananghie. Dar numai cine s-a aflat în situaţii în care să îi lipsească acea haină, bucată de pâine sau acoperiş deasupra capului, poate înţelege cu adevărat valoarea unui asemenea ajutor. Principiul meu este următorul: dacă Dumnezeu îmi dă, atunci şi eu sunt datoare, drept mulţumire pentru bunătatea Lui, să dau mai departe celor aflaţi în nevoie. Îmi doresc să am suficient, astfel încât să-i pot îndestula şi pe cei necăjiţi şi fără speranţă. Nu-mi doresc pentru mine să am mai mult decât am nevoie, şi tocmai de aceea, orice preaplin vreau să îl împart celor care nu au, nu pot, sunt respinşi, batjocoriţi, umiliţi, celor care nu mai au nicio speranţă legată de ziua de mâine. Acelora, un astfel de gest le poate schimba viaţa. Aşa cum şi mie mi-a schimbat viaţa.
" (condac) În sânul minunatei simfonii care ne înfăşoară cu bogatele ei armonii, se face auzită chemarea Ta. Tu ne descoperi pridvorul împărăţiei ce va să fie în dulceaţa cântărilor, în minunatele acorduri ale sunetelor, în simţirea înaltă din glăsuirea lor, în strălucirea lucrării artistului. Orice adevărată frumuseţe ne poartă sufletul spre Tine, ca o puternică chemare, făcându-ne să înălţăm cu glas de sărbătoare cântarea: Aliluia!
(icos) Cu pogorârea Sfantului Tău Duh, Tu luminezi şi faci să rodească arta pictorilor, inspiraţia poeţilor, gândirea savanţilor. Cu puterea cunoaşterii de sus pătrund ei legile Tale, luminându-ne adâncul înţelepciunii Tale de Ziditor. Lucrările lor şi fără de voie Te mărturisesc: O, cât eşti de mare în operele lor, cât eşti de mare în omul pe care Tu l-ai făcut! (...)"
De unde am plecat?
Am plecat de unde nu doresc nimănui să o facă. Mai întâi, dintr-un centru de plasament aparţinând unuia dintre cele mai bolnave sisteme de protecţie a copilului din Europa de la începutul anilor 90. Apoi, când am terminat facultatea, la 23 de ani, am plecat de la a nu avea nimic. Într-o bună zi, Centrul de plasament "şi-a luat mâna de pe mine", moment în care m-am trezit complet singură, în stradă, fără job, fără casă, doar cu hainele de pe mine, şi fără nimeni. Terminasem un liceu şi o facultate de care am ţinut cu dinţii, conştientă fiind, încă de la finalul gimnaziului, că fără şcoală, aveam să fiu condamnată la o viaţă de mizerie, în cel mai bun caz. Să termin un liceu şi o facultate reprezenta singura mea variantă de a-mi oferi o şansă de supravieţuire, de a face ceva cu viaţa mea.
Care au fost "resursele" iniţiale?
Realizarea oricărui proiect presupune existenţa unor resurse iniţiale pe care, utilizându-le într-un anumit sens, obţii un rezultat. Aşa cum am spus, eu nu am avut nicio resură de genul celor la care probabil că te gândeşti tu acum. Nu aveam bani, nu aveam alte bunuri. Însă am realizat că am o resursă extraordinar de importantă şi valoroasă: eu însămi. Dumnezeu ne înzestrează, încă de la naştere, cu un bun inestimabil ca valoare şi cu o funcţionalitate extraordinară: propriul nostru corp. Niciun obiect, nicio maşinărie ori instalaţie din lume nu este atât de complexă şi funcţională aşa cum este corpul uman. Aveam un corp sănătos, braţe şi picioare sănătoase, mintea întreagă (Slavă Domnului!) faţă de alţi colegi de-ai mei care fie sufereau de diferite handicapuri fizice, fie aveau probleme psihice grave. Am conştientizat atunci că trebuie să mă folosesc de acest bun inegalabil ca valoare, pentru a reuşi să supravieţuiesc.
Deşi făcusem o facultate (Arte - Istoria şi Teoria Artei), specializarea pe care o aveam nu era una care să îmi asigure găsirea unui job aşa că pregătirea mea teoretică nu a fost o resursă pe care să mă pot baza. Arta m-a salvat în multe situaţii, reuşind să câştig bani din lucrările mele, însă nu era o sursă sigură şi constantă de venit şi îmi acoperea strict unele cheltuieli pentru mâncare, nimic mai mult. Aveam bani doar când reuşeam să mai vând câte un tablou, să mai fac câte un portret, să mai fac desene pe pereţi în cadrul unor amenajări interioare. Dar nimic sigur şi nimic permanent. Aşa că am decis să fac orice, să accept orice fel de job, numai să pot supravieţui. Şi nu m-am dat înapoi de la nimic: de la baby-sitter şi cameristă în hotel, până la barmaniţă, operatoare în call-center, dealer în cazino, îngrijitoare de bătrâni, dansatoare într-o trupă de spectacol stradal şi multe altele - au fost şanse de supravieţuire în care, folosindu-mi toate posibilităţile mele fizice şi psihice, am reuşit să îmi câştig existenţa, să mă pot hrăni, îmbrăca şi, uneori, chiar şi să locuiesc undeva. Nădejdea în Dumnezeu, hotărârea de a supravieţui şi speranţa că voi reuşi au reprezentat, permanent, principalul meu motor motivaţional.
Cu ce m-am confruntat?
Abuzurile, marginalizarea, refuzul, umilinţa şi desconsiderarea au fost cele mai mari obstacole pe care le-am avut de depăşit în tot acest răstimp. Faptul că proveneam dintr-un centru de plasament, că nu aveam pe nimeni, că nu aveam casă erau motive pentru care eram respinsă, atât în viaţa persoanlă cât şi în încercările mele de a-mi găsi un job. De cele mai multe ori, am fost nevoită să muncesc "la negru" pentru că, aflându-mi condiţia, angajatorii profitau şi mă puneau să muncesc fără contract, situaţie în care, nu de puţine ori, nici nu eram plătită. Munceam şi nu primeam nimic în schimb. Munceam şi nu aveam ce să mănânc şi unde să stau. Nu aveam cui să mă plâng, îmi era teamă să spun cuiva ce mi se întâmplă, de teamă să nu rămân fără job şi tot sperând că voi fi, până la urmă, plătită. Au fost şi situaţii în care am găsit joburi la care mi se încheia contract de muncă, însă de fiecare dată pe perioade limitate. Erau ca o mică gură de oxigen, după care trebuia să o iau de la capăt cu căutările. Aş fi urmat nişte cursuri de pregătire profesională în domenii cu şanse la un job permanent însă, neavând bani, mi-a fost imposibil să fac acest lucru.
Am căutat să mă ataşez de cineva, să găsesc un om alături de care să îmi fac o familie, pe care să îl iubesc şi care să mă iubească, însă stigmatul centrului de plasament, al faptului că nu aveam părinţi, fiind abandonată la naştere, nu mi-a adus decât respingere din partea celor despre care credeam că vor face parte din viaţa mea. Orice relaţie care începea aparent frumos, se termina brusc atunci când partenerul meu afla cine sunt, de unde provin, faptul că nu am părinţi, nu am casă, nu am un job stabil. Încrederea mea în oameni a fost adesea puternic zdruncinată. Şi mă întrebam, aşa cum scriam într-o postare anterioară, de ce sunt eu de vină pentru condiţia mea? De ce sunt respinsă pentru asemenea considerente? De ce trebuie să fiu umilită şi desconsiderată pentru o condiţie pe care o aveam fără să fiu eu de vină? Nu făcusem rău niciodată, nimănui, nu dădusem în cap, nu furasem, nu cerşisem, muncisem pe brânci, aveam o conduită în viaţă bazată pe principiile creştine... De ce eram tratată în acest fel? În ce consta, de fapt vina mea? De ce sunt eu de vină? Această întrebare nu mi-a dat pace toată viaţa mea şi nici până acum nu am găsit răspuns la ea.
Cum am depăşit momentele dificile?
Disperarea, dezamăgirea şi resemnarea au fost principalii mei duşmani de-a lungul vieţii. Respingerile repetate, refuzurile şi lipsa oricărui sentiment de siguranţă m-au urmărit oriunde m-am dus, orice am încercat să fac, cu foarte puţine excepţii. Şi totuşi, de fiecare dată am depăşit acele momente şi am mers mai departe. Pentru că am realizat un lucru: noi înşine ne influenţăm viaţa şi şansele prin propria noastră stare. Atunci când vrei să renunţi, tot contextul pare să se aranjeze astfel încât să te convingă de faptul că renunţarea este cea mai buna soluţie. Pe de altă parte, atunci când speri, când gândeşti pozitiv, pare că şi astrele se aliniază în aşa fel încât să ţi se ofere o nouă şansă, o nouă cale, o nouă posibilitate.
Nu am avut sprijin din partea oamenilor din jur ca să depăşesc momentele dificile, cu o singură excepţie: Ned, mentorul meu - cel care mi-a oferit pentru câţiva ani un adăpost atunci când nu aveam unde să locuiesc, când nu aveam un job ori ce pune pe masă. Aşa că am fost nevoită să mă bazez exclusiv pe ajutorul lui Dumnezeu, să mă refugiez în artă şi să mă adăpostesc la Ned atunci când nu aveam unde locui.
Ce m-a motivat să nu renunţ?
Deşi adesea m-am întrebat de ce m-a adus Dumnezeu pe lume dacă am o astfel de viaţă, totuşi gândul că are el un scop pentru care exist pe acest Pământ mi-a dat speranţe şi gândul de a nu renunţa, de a înfrunta totul şi de a merge mai departe. Îi mulţumeam pentru fiecare nouă încercare, pentru fiecare nouă situaţie dificilă, ştiind că toate acelea se întâmplă cu un rost pe care numai El îl ştie şi că toate sunt spre binele şi spre folosul meu. Aceasta a fost principala mea motivaţie, imboldul de a nu renunţa, de a nu ceda în faţa momentelor dificile. Ştiam că am o menire şi că, într-o bună zi, o voi găsi. Şi îi mulţumeam permanent lui Dumnezeu pentru asta.
***
Acesta este, de altfel, şi îndemnul meu către tine: acceptă cu recunoştinţă tot ceea ce viaţa îţi oferă, nu renunţa, nu abandona, nu blama şi nu judeca după aparenţe momentele dificile. Speranţa şi credinţa în Divinitiate trebuie să te călăuzească pretutindeni şi în orice moment. În felul acesta te vei ridica atunci când vei fi căzut, iar visele și speranțele tale pot deveni realitate.