"Şi mie ce-mi pasă? E vina mea că ei sunt aşa? Au avut ghinion, asta e! De ce ar trebui să mă preocupe pe mine condiţia lor?"... sunt mostre de gândire ale semenilor noştri referitoare la noi, cei abandonaţi în centrele de plasament. Sunt lucruri despre care ştiu că mulţi le gândesc pentru că am întâlnit asemenea atitudini şi am auzit asemenea vorbe. Şi aş vrea să fiu bine înţeleasă: nu am şi nu am avut niciodată pretenţia de a-i păsa cuiva de mine. Am crescut înconjurată de această nepăsare şi a reprezentat întotdeauna o stare de normalitate pentru mine.
Dar acum, ajunsă la o vârstă la care pot privi cu multă detaşare în urmă, la întreaga experienţă a propriei mele vieţi, realizez că această nepăsare a societăţii, acest dezinteres faţă de situaţia copiilor abandonaţi, generează fenomene care favorizează neintegrarea socială a celor aflaţi în această situaţie. Dezinteresul colectiv este cel care întreţine violenţa care e indreptată împotriva copiilor din centre, tratamentele inumane, abuzurile şi, în general, anularea posibilităţii de a deveni oameni normali, cu şanse egale de integrare socială şi profesională.
***
Homless
Nu am scăpat de stigmatul condiţiei de a nu avea părinţi nici după ce am terminat şcoala. Momentul acela în care ai terminat studiile iar centrul de plasament "îşi ia mâna" de pe tine este greu de imaginat şi de descris. Pentru mine a fost un şoc imens care m-a umplut de groază. Am simţit că mi-a dispărut pământul de sub picioare şi nu mă gândeam decât că urmează să mor. Ce să fac? Încotro să o apuc? Nu aveam absolut nimic, în afara hainelor de pe mine. Niciun loc în care să locuiesc, niciun om căruia să îi cer ajutorul, niciun ban, niciun job... nimic, nimic. M-am trezit, pur şi simplu, pe stradă, aşa cum păţesc absolut toţi cei care provin din centrul de plasament. Este un moment dramatic pentru toţi copiii fără părinţi care ies de sub tutela centrului de plasament. Este un moment căruia nu mulţi îi supravieţuiesc cu mintea întreagă. Unii au ajuns să se sinucidă. Alţii au ajuns cerşetori, pe stradă. Drogurile, băutura, prostituţia şi fărădelegile sunt, de cele mai multe ori, singurele alternative ale supravieţuirii acestor oameni care nu au parte de nicio îndrumare şi de niciun sprijin, ci doar de ignoranţa semenilor şi autorităţilor statului.
Anul 2013 a reprezentat o perioadă de coşmar pentru mine. După ce am împlinit 25 de ani, deşi continuam studiile (ma inscrisesem la master după absolvirea facultăţii), am fost chemată la centru de plasament şi mi s-a spus ca, din acel moment, tutela lor a incetat si nu imi mai pot suporta nicio cheltuială legată de asigurarea locului din căminul studenţesc. Job nu aveam iar perspectivele de angajare în domeniul în care mă specializasem (licenta în domeniul teoriei şi istoriei artei) erau, practic, inexistente. Profesor de istoria artei sau critic de artă nu reprezintă meserii cu prea multă căutare în România, o ţară în care, ca femeie, ai şanse minime de afirmare în pictură ori în domeniul criticii de artă pentru că ele sunt, în mod tradiţional, destinate bărbaţilor - aspect pe care îl voi dezvolta pe îndelete cu alte ocazii.
În primul moment după aflarea veştii, nu aveam absolut nicio variantă alternativă de subzistenţă. M-am întors la cămin unde i-am explicat doamnei administrator situaţia în care sunt şi am rugat-o să mă tolereze acolo încă pentru o perioadă de timp, până găsesc o soluţie. "O lună! Atât pot să te ajut!" a fost răspunsul pe care l-am primit. În acea lună am bătut străzile Iaşului în căutarea unui job. Din fericire, chiar înainte de a expira luna în care am mai putut sta în cămin, am găsit de lucru, pentru o scurtă perioadă, la un call center. Din puţinii bani pe care i-am primit pentru acel job, am putut să îmi plătesc închirierea camerei din cămin pentru încă 3 luni.
După cele 3 luni, a trebuit să părăsesc căminul. Fără job şi fără casă, am început să umblu de colo-colo prin Iaşi, în căutarea unui adăpost şi a unui nou loc de muncă. Mă rugam de cunoscuţi să mă găzduiască pe timpul nopţii sau, atunci când nu găseam înţelegere nicăieri, dormeam pe unde apucam, inclusiv prin cluburi care erau deschise până spre ora 4 dimineaţa, sau pe băncile din parcuri. Apoi mergeam la un mall unde existau calculatoare cu acces gratuit la internet şi aplicam pentru joburi însă şansele de a găsi ceva erau mici pentru că, în majoritatea cazurilor se cerea experienţă iar eu nu aveam aşa ceva. Pentru a-mi putea procura mâncarea, acceptam să lucrez ca zilier. Am spălat vase în fastfood-uri, am făcut curăţenie, am zugrăvit camere, am ajutat la restaurarea unor picturi şi am făcut tot felul de munci, cu ziua, pentru a-mi putea procura hrana, şi am dormit pe unde am apucat. Eram ceea ce în SUA, de exemplu, poartă denumirea de homeless.
Nici fundaţia Blue Heron, care se ocupase de noi cât timp fusesem sub tutela centrului de plasament şi îmi acordase o bursă în timpul facultăţii, nu m-a mai putut ajuta în niciun fel. Singura variantă de a munci pe care mi-o ofereau, era sub forma activităţilor de voluntariat pentru ei. Ceea ce am şi făcut, pentru o vreme, însă nu pentru mult timp întrucât, nefiind remunerată în niciun fel, aveam aceeaşi problemă legată de imposibilitatea asigurării propriei subzistenţe.
Ned
La o lună după finalul taberei - timp în care am hoinărit, în continuare, prin Iaşi, ducându-mi viaţa de pe o zi pe alta, în căutarea unui adăpost şi a unui loc de muncă, am vizitat pentru prima dată Bucureştiul, pentru 2 zile. I-am vizitat atelierul lui Ned şi am petrecut mult timp povestind: el, despre viaţa lui artistică şi personală, iar eu redându-i crâmpeie din viaţa mea de până atunci. A fost unul dintre foarte puţinii oameni întâlniţi pe tot parcursul vieţii mele, care nu m-a respins şi nu m-a judecat pentru condiţia mea, care a apreciat preocuparea mea pentru artă şi care a înţeles într-o măsură destul de mare, cât de dificil este pentru un copil fără părinţi să subziste într-o lume potrivnică şi neprietenoasă celor aflaţi în situaţia mea.
Singura mână de ajutor întinsă vreodată în viaţa mea de până atunci, a venit tot din partea lui Ned care, la sfârşitul anului 2013, în preajma Crăciunului, mi-a propus să vin la Bucureşti şi să mă mut în atelierul lui. A fost ca o gură mare de oxigen după o lungă perioadă de sufocare şi nu aveam cum să refuz o asemenea ofertă salvatoare pentru care i-am rămas şi îi voi rămâne recunoscătoare pentru tot restul vieţii mele. Nu avea nicio obligaţie faţă de mine şi nu îi aducea niciun beneficiu faptul de a împărţi puţinul lui spaţiu cu mine, ci era o pacoste în plus pe capul lui. Pur şi simplu s-a oferit să mă ajute, în mod necondiţionat, ceea ce extrem de puţini oameni mai fac în ziua de astăzi, mai ales atunci când este vorba de o persoană fără adăpost, provenită dintr-un centru de plasament, adică exact tipul de om cu care cei mai mulţi dintre noi nu îşi doresc să aibă de-a face.
Nu am vorbit niciodată cu Ned despre asta însă sunt sigură că decizia lui a fost una dificilă. Primea sub acoperişul lui nu doar o persoană fără niciun căpătâi, ci şi una tributară tuturor traumelor copilăriei, violenţelor, abuzurilor şi nedreptăţilor la care fusese supusă. Pentru că, să nu îţi imaginezi că un om traumatizat în acest fel, toată viaţa, este uşor de suportat. Depresiile, crizele de nervi, disperarea şi accesele de plâns şi de furie garnisesc adesea existenţa cotidiană a unui astfel de om. Iar eu eram, la acel moment, un astfel de om.
8 ani de căutări...
Totuşi, arta nu a reprezentat niciodată, pentru mine, prima opţiune pentru câştigarea subzistenţei. Nu mi-am propus niciodată să fac artă pentru bani, să o transform într-o preocupare mercantilă pentru că am avut mereu sentimentul că, dacă aş face asta, aş întina-o şi denatura-o. Este adevărat că am vândut lucrări, am făcut lucrări la comandă, portrete, desene decorative în camerele copiilor, însă doar ocazional sau, uneori, din strictă nevoie de a-mi cumpăra ceva de mâncare. Însă cele mai importante creații ale mele nu au fost niciodată făcute cu gândul la vreun câștig financiar. De aceea, pe lângă artă, am continuat să îmi caut de lucru, să îmi construiesc o carieră. Însă aici lucrurile au rămas extrem de dificile pentru mine.
Neavând o altă calificare în afara celei din domeniul partimoniului cultural, și neavând pe nimeni care să mă ajute, să mă îndrume sau să mă sprijine în găsirea unui domeniu în care să lucrez, căutarea unui job a reprezentat mai mult o orbecăială continuă și disperată, sub presiunea nevoii de a-mi câștiga traiul zilnic. Nu se punea problema să rămân nemâncată atât timp cât am stat la Ned, însă nici nu puteam să accept situația în care să îmi dea și de mâncare după ce făcuse deja enorm pentru mine, oferindu-mi un acoperiș deasupra capului.
Ştiu că nu sunt singurul om care a trecut prin aşa ceva şi că nu ţine nici de o condiţie specifică a celor care au fost crescuţi în casele de copii. Din păcate, este o situaţie comună pentru mulţi tineri, indiferent de pregătire, de mediul în care au crescut, de faptul dacă au sau nu părinţi. Am înţeles asta atunci când m-am dus la A.M.O.F.M. Bucureşti ca să îmi caut de lucru, cu toate diplomele şi calificările pe care le aveam iar postul pe care mi l-au oferit a fost acela de îngrijitor la curăţenie într-un mall. Trebuia să spăl holurile şi WC-urile. Acest lucru urma să mi se întâmple independent de condiţia mea. Ceea ce vreau să spun este că accesarea unui loc de muncă pentru un adult care provine dintr-un centru de plasament, este cel puţin la fel de dificilă ca în cazul oricărui alt tânăr care nu are o relaţie sau nu beneficiază de o îndrumare în acest sens. Nici autorităţile statului, nici ONG-urile, nici nimeni nu este interesat în a facilita, în vreun fel, accesul tinerilor pe piaţa forţei de muncă, potrivit nivelului de pregătire şi aptitudinilor deţinute. Angajatorii cer întotdeauna experienţă în domeniu iar cei foarte puţini care angajează lucrători fără experienţă adoptă o practică în sensul de a oferi salarii de nimic şi pe perioade scurte de timp la finalul cărora eşti dat afară şi este angajat altcineva în loc, care este supus aceluiaşi regim.
***
Acum, lăsând în urma mea tot acest trecut despre care ti-am povestit atât de mult şi totuşi atât de puţin, mă pot uita înapoi cu detaşare şi îmi dau seama de un lucru foarte important: nu am fost eu de vină! Deşi am fost hulită, batjocorită, respinsă, învinovăţită permanent de către îngrijitori, asistenţi maternali, învăţători şi profesori, colegi şi alţi oameni cu care am interacţionat, acum ştiu că nu a fost vina mea. De vină este ignoranţa societăţii, a autorităţilor, de vină este dezinteresul colectiv faţă de soarta copiilor abandonaţi.
Singura mea vină ar putea fi aceea de a nu vorbi despre toate acestea, de a nu încerca sa te fac să conştientizezi cumva, că există semeni de-ai tăi, oameni asemenea ţie, care nu au şansa ta la fericire. Le este refuzata sistematic, încă de când se nasc sau la scurt timp după aceea, prin faptul că sunt abandonaţi de părinţi iar mai apoi uitaţi de autorităţi şi de societate.
Probabil te întrebi: "şi ce pot eu să fac?". Nu-i ignora! Atât cât poţi, nimic mai mult! Atunci când îi întâlneşti, gândeşte-te că, chiar şi o vorbă bună sau o mângâiere contează enorm pentru un asemenea om. Chiar dacă îţi poate părea neverosimil, să ştii că şi un asemenea gest, pentru acel om, poate însemna diferenţa între deznădejde şi speranţă, între tristeţe şi bucurie, între frică şi curaj sau, uneori, chiar între moarte şi viaţă. Şi să ştii că nu bat câmpii când spun asta. Extrem de puţinele momente din viaţa mea, în care am avut parte de asemenea gesturi, au fost cele care au contat cel mai mult. De acele momente mi-am legat speranţele pentru o viaţă normală iar ele au fost, pentru mine, repere absolute. Atunci am învăţat că oamenii pot fi şi buni, am învăţat că există speranţă şi mi-am construit visurile şi aşteptările. Fără acele clipe, nu aş fi reuşit să răzbat până în prezent.
Iar atunci când ţi se cere ajutorul, oferă-l! Atât cât poţi, cum poţi. Nu ai idee cât de mult poate însemna el pentru un om fără speranţă, fără nicio perspectivă!
Foto: galerie personală