Îţi aminteşti momentele legate de primele amintiri din viaţa ta? Acele momente în care aveai o vârstă foarte fragedă, acele crâmpeie de imagini sau senzaţii care aproape că s-au pierdut în negura amintirilor tale... Cel mai probabil, sunt flash-uri de imagini ori sunete însoţite de o senzaţie de căldură sufletească. E chipul mamei ori vocea ei... sau poate senzaţia de siguranţă şi de bine pe care ţi-o dădea faptul că te ţinea în braţe, te strângea la pieptul ei, îţi ţinea mânuţa în mâna ei... Primele tale amintiri sunt legate de primele momente din viaţa ta, în care a început să se manifeste conştiinţa de sine. Sunt cele care au început să îţi definească autopercepţia, autodefinirea în raport de ceea ce era în jurul tău, de acel foarte mic univers restrâns doar la ceea ce te înconjura, ce atingeai, auzeai şi vedeai chiar lângă tine. Înţelegeai că ai o casă, o jucărie a ta sau mai multe, o mamă şi poate un tată, poate un frate sau o soră, poate bunici, poate o pisică sau un căţel care te atingea cu boticul lui umed şi te privea cu ochi la fel de curioşi ca şi ai tăi. E imaginea pătuţului tău, al camerei tale, al lucrurilor din jurul tău, sunetul unor voci familiare, vesele şi pline de iubire...
Toate aceste amintiri sunt îngropate în adâncul conştiinţei tale şi te definesc pe tine, prin prisma propriului tău trecut. Nu le-ai pus niciodata sub semnul relativităţii, nu ti-a dat vreodată prin minte să te priveşti şi să te defineşti pe tine, ca om, în afara lor, rupt din contextul realităţii lor. Ele fac parte din primele tale manifestari de autopercepţie şi autodefinire. Atunci când te întrebi "cine sunt eu?", te raportezi, instinctual, şi la originile tale iar felul în care îţi autodefineşti originile este strâns legat de aceste amintiri primare. Ele te definesc ca fiind copilul părinţilor tăi, frate sau soră al fraţilor sau surorilor tale, nepot al bunicilor tăi, vieţuitor al unui spaţiu şi al unui timp ale căror repere iniţiale sunt ancorate în acele prime amintiri şi îţi definesc condiţia umană în raport cu condiţia ta la momentul acelor prime amintiri.
Ai putea, însă, să faci un mic joc de imaginaţie? Ai putea sa te rupi de acele amintiri şi să vezi ce mai rămâne din definiţia ta? Cum şi cu ce te mai identifici tu, ca om, dacă toate acele elemente primare, iniţiale, dispar din context? Cum te mai autopercepi tu, pe tine însuţi sau însăţi, dacă ştergi cu buretele imaginea mamei din amintirea ta? Imaginea familiei, a căminului şi toate acele sunete ale vocilor lor? Cum te mai autodefineşti tu după ce înlături tot acest fond care umple forma imaginii tale actuale? Apartenenţa la propria ta mamă este cel mai important element al propriei tale autodefiniri, al propriei tale identităţi. Faptul de a şti căror părinţi aparţii, de unde provii, este însăşi temelia identităţii pe care ţi-o asumi şi o proclami în faţa propriei tale persoane şi a celor din jurul tău. Ai putea să îţi înlături mama sau familia din acele prime amintiri şi din contextul general al vieţii tale? Ce mai rămâne? Ce repere mai ai? La ce te mai raportezi atunci când te autodefineşti, când îţi defineşti identitatea şi propria condiţie?
"Eu nu sunt mama ta!" este mesajul primei mele imagini percepute şi memorate în mod conştient, care reprezintă piatra primară de temelie a memoriei mele despre propria mea persoană. Nu doar că amintirile mele nu coincid cu ale tale din punct de vedere al fondului conţinutului lor însă, de multe ori, mi-am dorit să înţeleg măcar, perspectiva ta. Prima mea imagine din trecut este a unor braţe întinse spre mine, despre care ştiam doar că nu aparţin mamei mele. Amintirile mele primare nu conţin nimic din ceea ce pentru tine ţine de un comun indubitabil şi de neînlăturat din conştiinţă. Primele mele imagini şi percepţii legate de realitatea din jur şi de propria mea persoană, sunt marcate de nevoia de prezenţa unei mame care ştiam că nu va fi niciodată acolo. Primele autodefiniri ale mele, ca persoană, ca om de pe acest pământ, au fost marcate de conştientizarea faptului că nu aparţin nimănui. Acea senzaţie care, în conştiinţa ta, este asociată cu pământul de sub picioare, cu senzaţia de siguranţă şi protecţie, eu nu am trăit-o niciodată în copilăria mea. Şi priveam, nedumirită, copiii aflaţi dincolo de gard, alături de părinţii lor, fără să înţeleg ce îi leagă de acei adulţi, de ce sunt ţinuţi în braţe, alintaţi, mângâiaţi, sărutaţi şi protejaţi.
Mai târziu însă, lipsa substanţei amintirilor tale, din fondul primelor mele amintiri, mi-au născut în suflet şi în minte, cea mai acută şi chinuitoare întrebare: cine sunt eu? A cui sunt? Cu cine semăn? Cine sunt şi cum arată oamenii din cauza cărora am apărut eu pe acest pământ? Ai cui ochi îi moştenesc? Cui îi seamănă chipul meu? Ce a fost tatăl meu? Ce a fost mama mea? Lipsa de identitate este, poate, cea mai chinuitoare şi acută suferinţă dintre toate cele pe care le-am trăit până acum. Nevoia de a şti cine sunt, ce sunt, pe care tu nu o poţi imagina pentru că nu poţi înlătura din memorie imagini care compun o experienţă fundamentală de care eşti legat ombilical, pentru mine sunt nevoi aproape existenţiale. Am, ca şi tine, nevoia de a ma autoidentifica, de a-mi defini propria identitate, însă îmi lipsesc reperele esenţiale ceea ce mă face să simt cum plutesc într-un neant identitar. Nu poţi întelege perspectiva mea, tot astfel cum nici eu nu pot înţelege perspectiva ta.
Se spune că fiecare om îşi defineşte realitatea prin prisma propriilor experienţe. Intepretăm realitatea colantând experienţele pe care le avem, imaginile acestor experienţe. Or, cum experienţele noastre, a mea şi a ta, sunt fundamental diferite, definiţiile propriilor noastre realităţi sunt fundamental diferite. Eu nu-mi pot defini încă o identitate în timp ce tu poţi. În timp ce mie mi-a fost refuzat dreptul de a şti cine sunt, tu nici măcar nu poţi concepe cum este să te afli într-o asemenea postură. Pentru că tu, de la bun început, ai ştiut cine eşti, în vreme ce eu nu ştiu nici până în clipa prezentă, cine sunt cu adevărat. Reperele tale, pentru mine lipsesc cu desăvârşire.
Dar nu-ţi imagina că îţi pot pică, că sunt rachiunoasă pentru că eu nu pot fi şi nu pot avea ceea ce tu eşti şi ai. Îi mulţumesc, permanent, Bunului Dumnezeu pentru că m-a adus la viaţă! Le mulţumesc permanent părinţilor mei, pe care nu îi cunosc deşi aş vrea, că mi-au dat viaţă şi, datorită lor, trăiesc! Sunt recunoscătoare pentru că sunt şi pentru ceea ce sunt dar nu mă pot împăca nicicum cu faptul că mi s-a refuzat şi mi se refuză dreptul la identitate. Ceea ce pentru tine, cititorul meu, este de domeniul imposibilităţii fireşti de a înţelege, pentru mine este cea mai acută, dureroasă şi chinuitoare nevoie. Mi-aş dori, chiar şi acum, după 33 de ani de viaţă, după 33 de ani de aşteptare, după 33 de ani de lipsă de identitate, să înţeleg cine sunt, a cui sunt şi cui aparţin eu pe acest pământ.