Pentru mine, acest spaţiu a fost arareori foarte bine delimitat, de-a lungul vieţii. Atelierul meu a fost mereu improvizat oriunde m-a purtat viaţa şi mi-am dus cu mine, în bagaj, pensulele, culorile şi pânzele, indiferent cât de impropriu a fost acel spaţiu manifestării artistice. De la camerele din căminul studenţesc până la diferite camere de hotel sau încăperi în care îmi duceam traiul muncind din greu, atelierul meu a fost acolo unde am putut să aşez o pânză pe podea şi să pun culoare pe ea. Acum însă, după mulţi ani, mă pot bucura de faptul că am, în sfârșit, un spațiu în care mă pot desfășura liniștită, în intimitate, am un șevalet și toate condițiile pentru a mă bucura din plin de manifestarea actului creativ-artistic. Iar acest spațiu reprezintă, pentru mine, acel templu al creației, al ofrandei de culoare și forme pe care le pun în fața lui Dumnezeu pe altarul de pânză ca semn de mulțumire pentru talantul cu care m-a înzestrat.
Speranţa. Arta trebuie să genereze, în primul rând, speranţă şi optimism - este unul dintre lucrurile fundamentale pe care le-am înţeles în această etapă a evoluţiei mele. Pentru ca arta să fie terapeutică, ea trebuie să îi inducă atât privitorului cât şi creatorului ei, o stare de bine, de linişte, de bucurie de viaţă, să îi ofere motivaţie şi dorinţă de a face lucruri. În atelierul meu, aceste stări pozitive prind viaţă pe pânze şi generează sentimentul de speranţă, atât pentru mine, ca artist, cât şi - sper eu - pentru cel care le contemplă.
Suferinţa. Laitmotivul întregii mele vieţi de până acum, a fost poate şi suportul inspiraţiei mele în cele mai multe tablouri pe care le-am pictat. Neavând alta posibilitate, de cele mai multe ori m-am refugiat din faţa suferinţei, în pictură. Am uitat de foame şi de frig pictând, am iubit zugravind portrete, m-am revoltat în imagini împotriva marginalizării sociale şi a dispreţului celor din jur faţă de condiţia mea socială. Iar atelierul este locul în care suferinţa capătă formă şi culoare ori se metamorfozează în tot ceea ce nu mi-a permis să trăiesc până acum. Este locul în care, în sfârşit, suferinţa se mistuie definitiv în focul creaţiei.
Reechilibrarea. Neavând alte repere în viaţa mea în afară de artă, prin intermediul ei mi-am gasit echilibrul mental şi sufletesc. Prin intermediul ei am comunicat cu mine însămi şi m-am exprimat public, definindu-mi identitatea, dându-mi sens în viaţă şi rost pe Pământ. Fără artă nu aş fi răzbit, nu aş fi făcut faţă singurătăţii şi suferinţei. A fost barca ce m-a purtat prin valurile vieţii până în ziua de astăzi. A fost principalul meu element de echilibru. Iar acum, mai mult decât oricând, îmi regăsesc această stare de echilibru aici, în atelier, cu pensula în mână în faţa pânzei sprijinite pe şevalet.
Înţelegerea de sine. Tot aici, în atelier, în timp ce studiez sau lucrez la tablourile mele, încep să mă regăsesc şi să-mi înţeleg menirea, rostul şi calea pe care vreau să o urmez. Întrebări care m-au urmărit mult timp de-a lungul vieţii mele (cine sunt? de ce sunt? care este rostul meu pe acest pământ?) încep să îşi contureze acum răspunsurile, în acest spaţiu al regăsirii de sine, de introspecţie şi meditaţie.
Creşterea. Un artist creşte prin opera pe care o creează. Se plămădeşte, creşte şi se maturizează artistic cu fiecare pânză pictată. Şi nu doar el schimbă faţa pânzei pe care o acoperă cu pensula, ci şi creaţia sa, pânza din faţă, îl schimbă, îl metamorfozează permanent. Nu mai eşti acelaşi om după ce termini o operă. Nu am mai fost aceeaşi după ce am pictat Hermes Trimegistus ori Obsesii sau Divinitate. Fiecare tablou şi-a pus o amprentă asupra sufletului meu, tot astfel cum şi sufletul meu şi-a pus o amprentă asupra pânzei. Tablourile pe care le-am pictat m-au maturizat, m-au transformat, m-au crescut. Iar atelierul meu este spaţiul intim al acestei metamorfoze, al acestui act de creştere a mea, precum coconul din care iese un fluture care îşi deschide aripile şi se înalţă spre cer. De fiecare dată ies de acolo transformată faţă de cea care sunt când intru acolo. Dar actul creşterii din Atelier nu este doar despre mine, ci despre oricine intră în acel spaţiu. Este despre oricine împărtăşeşte această pasiune şi mi se alătură pe calea descoperirii acestei minunate arte. Pentru că nu este un spaţiu exclusiv, ci este un spaţiu al împărtăşirii pasiunii, al bucuriei comune şi al contopirii sufleteşti.
Aprecierea este cea care îi creşte artistului încrederea şi respectul de sine. Iar când vorbim de artă ca terapie, atunci această funcţie a artei - aprecierea - este cea care mi-a vindecat într-o anumită măsură, sufletul după ce mi-am petrecut copilăria sub sceptrul unei vinovăţii pe care nu mi-o puteam defini. Pentru că nu te poţi dezvolta, psihic, în mod sănătos, când toată copilăria ţi se insuflă faptul că eşti un om ratat, un om de nimic, un gunoi al societăţii, când esti marginalizată, agresată, respinsă şi abuzată. Nu ai cum să îţi dezvolţi respectul de sine atunci când creşti sub imperiul conştientizării faptului că proprii tăi părinţi nu te-au dorit şi te-au abandonat la naştere şi când nimeni din jur, cu foarte puţine excepţii, nu îţi dăruieşte iubire, când te simţi nedorită şi marginalizată. Or, aprecierea artei mele a fost cea care mi-a confirmat că, dincolo de toată atitudinea de respingere a celor din jurul meu, acea Fiinţă care contează cel mai mult în această existenţă - Bunul Dumnezeu - mă iubeşte şi m-a înzestrat cu darul creaţiei artistice, dându-mi inspiraţia necesară ca să pun pe pânze lucruri care bucură sufletele privitorilor. Or, ce terapie mai profundă, ce conştientizare mai vindecătoare i se poate oferi omului decât Iubirea lui Dumnezeu, demonstrată în aprecierea celor din jur asupra lucrurilor pe care le faci sub inspiraţia Lui?
Recunoştinţa este, pentru mine, poate cea mai importantă funcţie terapeutică a artei. Starea de recunoştinţă este nu doar vindecătoare, ci şi mântuitoare de suflete. Recunoştinţa înseamnă smerenie, înseamnă mulţumire, înseamnă acceptare onestă a propriei condiţii. Niciodată nu pun mâna pe pensulă şi nu pun culoare pe pânză fără a-i fi recunoscătoare lui Dumnezeu şi fără a-i aduce mulţumire pentru harul cu care m-a înzestrat, pentru darurile Lui revărsate asupra mea, pentru viaţa pe care mi-a dăruit-o, pentru sănătate şi pentru toate experienţele vieţii mele de până acum, care m-au adus în acest punct al existenţei mele. Arta fără recunoştinţă este ca un ambalaj gol, este lipsită de conţinut, de mesaj, de trăire... Actul creaţiei artistice fără această temelie a recunoştinţei nu este decât rătăcire, pierdere de timp şi autoalimentare a orgoliului şi nu pot să nu îmi aduc aminte de cuvintele unui călugăr isihast pe care am avut bucuria să îl întâlnesc la un schit din masivul Cozia, referindu-se la ispitele de rătăcire la care sunt expuşi pictorii: "Artiştii au viaţă grea!". Ceea ce înseamnă că arta te poate înălţa, dacă o practici cu smerenie şi recunoştinţă, tot astfel cum te poate doborî şi îngropa dacă o practici guvernat de mândrie şi lipsă de recunoştinţă. De aceea, Atelierul meu este un loc al manifestării recunoştinţei, al pioşeniei şi smereniei. Este locul în care înalţ rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu şi meditez la măreţia Lui şi harurile dăruite nouă în marea Lui Iubire pentru oameni. De aceea, repet ceea ce am spus la început: Atelierul meu este ceea ce ar trebui să fie, de fapt, pentru fiecare artist: templu şi altar. Locul întâlnirii cu Dumnezeu, locul materializării emoţiilor, locul metamorfozării sufleteşti şi al transcendenţei actului creativ asupra tuturor celorlalte aspecte trecătoare ale existenţei noastre efemere.