Atelierul meu

Viața unui artist este presărată cu crâmpeie ale visurilor sale, aduse în realitatea sa înconjurătoare prin intermediul operelor pe care le creează. Sau, cum spunea Petre Ţuţea, "reflectă petice de transcendenţă" pentru că doar Dumnezeu singur este Unicul Creator. Iar acel act de creaţie sau de "reflectare" cum îl defineşte marele filozof român, este însăşi puntea lui de legătură cu Dumnezeu fără de care inspiraţia artistului ar fi imposibilă. Actul creaţiei artistice este rezultatul legăturii intime, nemijlocite, dintre conştiinţa artistului şi Conştiinţa Divină pe care cel dintâi o lasă să se reverse în sufletul şi cugetul său pentru a prinde, mai apoi, formă materială prin intermediul exprimării artistice umane. Un act de o asemenea intimitate sufletească necesită un spaţiu de manifestare, pe măsură. Acesta este atelierul artistului. Este locul în care imaginaţia prinde formă, culoare şi sens, în care ideile prind viaţă, în care exprimarea artistică se manifestă în toată plenitudinea ei. Atelierul este templul artistului, este spaţiul său sacru în care se produce comuniunea cu divinitatea, cu Inspiraţia Divină. 

Nevoia de identitate

 

   Îţi aminteşti momentele legate de primele amintiri din viaţa ta? Acele momente în care aveai o vârstă foarte fragedă, acele crâmpeie de imagini sau senzaţii care aproape că s-au pierdut în negura amintirilor tale... Cel mai probabil, sunt flash-uri de imagini ori sunete însoţite de o senzaţie de căldură sufletească. E chipul mamei ori vocea ei... sau poate senzaţia de siguranţă şi de bine pe care ţi-o dădea faptul că te ţinea în braţe, te strângea la pieptul ei, îţi ţinea mânuţa în mâna ei... Primele tale amintiri sunt legate de primele momente din viaţa ta, în care a început să se manifeste conştiinţa de sine. Sunt cele care au început să îţi definească autopercepţia, autodefinirea în raport de ceea ce era în jurul tău, de acel foarte mic univers restrâns doar la ceea ce te înconjura, ce atingeai, auzeai şi vedeai chiar lângă tine. Înţelegeai că ai o casă, o jucărie a ta sau mai multe, o mamă şi poate un tată, poate un frate sau o soră, poate bunici, poate o pisică sau un căţel care te atingea cu boticul lui umed şi te privea cu ochi la fel de curioşi ca şi ai tăi. E imaginea pătuţului tău, al camerei tale, al lucrurilor din jurul tău, sunetul unor voci familiare, vesele şi pline de iubire...

Portrete...

Nu mă sfiesc să te privesc direct în faţă atunci când te întâlnesc aşa că nu e cazul să fii surprins dacă privirea mea te va fixa pentru câteva clipe sau chiar minute. Ştiu că cei mai mulţi dintre noi îşi feresc privirile atunci când îşi vorbesc dar pentru mine asta nu reprezintă decât expresia înstrăinării dintre noi, oamenii moderni, din ce în ce mai moderni şi mai copleşiţi de reguli, norme sociale, etice, morale, deontologice... care nu fac altceva decât să ridice tot mai multe bariere, garduri sau chiar ziduri între noi. 

Pentru mine, a-ţi privi chipul este expresia nevoii de a te cunoaşte, de a sta de vorba cu TINE atunci când discutăm şi de a crea punţi de legătură între minţile şi sufletele noastre. Pentru mine, chipul tău va fi întotdeauna un univers fascinant pentru ca el îţi oglindeşte sufletul, trăirile, gândurile, trecutul, prezentul, năzuinţele, visele, dorinţele şi multe alte constelaţii de atribute ale fiinţei tale, care te definesc pe tine ca OM şi nu ca obiect lipsit de viaţă. Ori, dacă de multe ori ne oprim şi privim fascinaţi un peisaj, un animăluţ simpatic, un obiect - fie el şi de artă - o plantă ori o insectă, de ce nu aş putea eu sau de ce nu ai putea tu, să ne oprim şi să contemplăm forma sublimă a creaţiei divine: CHIPUL OMULUI? 

Ne sfiim adesea să ne privim, ne e ruşine să ne uităm la chipurile noastre, coborâm ochii atunci când ei se întâlnesc cu ai celuilalt dar, de fapt, de ce ne este ruşine? De ce îţi este frică să îţi intersectezi privirea cu cea a unui străin pe lângă care treci pe stradă, de ce te temi atunci când simţi că cineva necunoscut te priveşte şi cauţi să-i întorci spatele? De ce tocmai chipul omului îţi provoacă nelinişte şi angoasă atunci când trebuie să îi vorbeşti aşa încât, adesea, îţi îndrepţi privirea în altă parte?

Invitație în universul meu

 

Mă numesc Alina Meran iar acum, când scriu aceste rânduri, am 33 de ani, o vârstă biblică - ar spune unii - dar pentru mine chiar are semnificații aparte pentru că marchează una dintre cele mai profunde schimbări din viața mea, lucru care m-a și determinat să deschid acest blog.

Sunt pasionată de pictură încă din copilărie și studiez un domeniu care, deși aparent nu are legătură cu arta, totuși are ca fundament creația, chiar dacă este vorba de cea de sorginte divină, și anume corpul uman pe care îl explorez prin intermediul kinesiologiei.

Aparent, nu sunt cu mult diferită de tine, cel care citești aceste rânduri. Cu siguranță ai și tu un hobby, ai un domeniu care te pasionează și prin intermediul căruia îți câștigi pâinea, ai o viață care înseamnă o familie, un cerc de prieteni, preocupări cotidiene și multe asemenea. Ai și tu pasiuni, dorințe, vise, poate iubești, ești iubit(ă), ai oameni pe care îi admiri și oameni care te admiră, la fel cum ai și neîmpliniri, tristeți, regrete și multe alte ingrediente obișnuite ale unei vieți obișnuite a unui om obișnuit...

Ceea ce face, poate, diferența dintre noi, este trecutul fiecăruia dintre noi. Trecutul meu este cel al unui om de existența căruia poate de multe ori nici nu ai vrut să știi, pe lângă care ai trecut fără să îl bagi în seamă sau, mai mult, pe care ai încercat să îl eviți și pe care l-ai considerat, adesea, de o condiție inferioară celei pe care o aveai tu. Acest trecut este cel care face ca perspectivele din care privim fiecare dintre noi realitatea și condiția actuală, să fie fundamental diferite: ceea ce, poate, pentru tine este o condiție banală, ori comună, pentru mine este o condiție la care am ajuns doar prin minunile pe care Dumnezeu a ales să le facă în viața mea. Și tocmai de aceea, realitatea aceasta, comună poate, pentru tine, pentru mine este una extraordinară și de ale cărei momente mă bucur la intensitate maximă, o trăiesc pe deplin, în mod conștient și ancorată complet în întregul său. Această realitate îmi doresc să o surprind pe parcursul acestui blog.