Rezoluţii pentru noul an...

 

    Mai sunt câteva zile până la finalul anului 2022. Este un moment de bilanț, de introspecție şi de evaluare a tot ceea ce a adus bun sau mai puțin bun acest an în viața mea, dar şi un moment în care îmi propun ce să fac în continuare, îmi stabilesc noi rezoluţii pentru anul ce va să vină. 

    Este abia al doilea an din viaţa mea în care pot să fac aşa ceva: să mă gândesc la viitor, să îmi fac planuri, să îmi stabilesc obiective. Şi mă simt binecuvântată şi îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru asta, pentru că, până în urmă cu 2 ani, aşa ceva părea o utopie în condiţiile în care nu-mi puteam proiecta nici măcar ziua de mâine iar fiecare zi o trăiam, de multe ori, ca pe ultima din viaţa mea.  Dacă ai citit articolele anterioare de pe acest blog, cu siguranţă înţelegi ce vreau să spun...

    Bunul Dumnezeu m-a ajutat ca, în 2022, să realizez tot ce mi-am propus şi pentru asta Îi mulţumesc! Nu pot decât să Îi cer să facă acelaşi lucru cu mine şi în 2023. Pentru că ceea ce urmează este cu adevărat important pentru mine, în toate planurile: urmează să aduc pe lume un copil şi îmi doresc să demarez un proiect care reprezintă o mare datorie morală a mea, faţă de mine, faţă de semenii mei şi chiar faţă de Dumnezeu, în semn de mulţumire pentru tot ceea ce am devenit după viaţa pe care am avut-o!

 ***     

Începutul unei noi călătorii...

     - Și, îl păstrați? a fost prima întrebare pe care femeia în halat alb din fața mea, mi-a pus-o sec imediat după ce îmi confirmase că minunea la care altă dată abia îndrăzneam să visez, se întâmplase. 

    Cu o zi înainte văzusem rezultatul testului pe care îl cumpărasem de la farmacie și am dat fuga pe nerăsuflate să mă programez la medic pentru a-mi confirma motivul enormei bucurii pe care eu și cu iubitul meu o trăiam cu o emoție de nestăpânit. Iar ea, cu un glas rece, mă întreba acum, ca într-un ritual rutinat la care era obișnuită să primească cel mai fecvent, probabil, un răspuns la fel de sec precum cel dat curierului care îți aduce un colet iar tu refuzi să îl primești pentru că nu este ceea ce așteptai să fie. 

    - Normal că îl păstrez! i-am răspuns probabil cu o doză sesizabilă de revoltă în glas care am înţeles că a suprins-o din privirea pe care mi-a aruncat-o pe deasupra lentilelor. 

    Acesta a fost momentul care, pe lângă sentimentul uriaş de fericire şi împlinire (la care nu îndrăzneam să sper în urmă cu câţiva ani, atunci când eram singură, pe străzi, fără casă, bani sau mâncare), m-a făcut să conştientizez o realitate dureroasă. Am ieşit din cabinetul doamnei doctor şi, chiar dacă eu eram mai mult decât euforică, nu am putut să nu observ feţele triste ale femeilor care stăteau pe canapele, aşteptând să le vină rândul la consultaţie. Doar una singură, cu o burtică mare şi rotundă, avea o faţă senină şi liniştită.

***

Despre cum sa te ridici de jos

      Poate că titlul de mai sus îți inspiră faptul că îți propun o sesiune de life coaching (am văzut că se poartă așa ceva), ori că vreau să îți vând rețete secrete de creștere în viață, de obținere a succesului din nimic sau altele asemenea. Te avertizez de pe acum că nu este vorba despre așa ceva. Nu știu și nu vreau să îți țin lecții despre arta succesului. Tot ce îmi propun să fac prin acest articol, care vine ca o concluzie după ce ți-am povestit cum s-au derulat primii 33 de ani din viața mea, este să îţi vorbesc despre ce a însemnat pentru mine să mă ridic. Iar eu am pornit de la un nivel atât de jos, saltul a fost atât de mare, încât poate că vei regăsi idei sau abordări care, într-un fel sau altul, îţi pot fi utile, le poţi imprumuta ca model şi adapta la propriile tale condiţii.

     În primul rând, trebuie să îţi spun că nivelul până la care am reuşit eu să mă ridic până în prezent, pentru tine este poate mult sub aşteptările tale de la propria ta viaţă. Ceea ce eu sunt acum, tu probabil că ai fost deja ori poate că "ai luat startul" direct de la un nivel superior celui în care mă aflu eu acum. Din punctul meu de vedere, este mai puţin important acest aspect. Importanta este calea şi distanţa dintre punctul de plecare şi cel de referinţă. Ori, pentru mine este o distanţă uriaşă iar drumul a fost plin cu de toate: eşecuri, greşeli, lipsuri, extrem de multe obstacole, momente şi situaţii critice dificultăţi de toate felurile, lipsa oricărui ajutor, oricărui sfat, oricărui sprijin şi multe alte asemenea ingrediente care îţi pot da de furcă în viaţă până la a te demotiva complet să mai încerci să faci ceva. Eu m-am lovit de toate acestea, laolaltă. Pentru mine, drumul parcurs a fost despre supravieţuire, a fost despre viaţă şi moarte. Şi le-am depăşit pe toate. Cum? Asta este ceea ce urmează să îţi spun. 

****

Vina de a nu avea părinţi - ultima parte

    "Şi mie ce-mi pasă? E vina mea că ei sunt aşa? Au avut ghinion, asta e! De ce ar trebui să mă preocupe pe mine condiţia lor?"... sunt mostre de gândire ale semenilor noştri referitoare la noi, cei abandonaţi în centrele de plasament. Sunt lucruri despre care ştiu că mulţi le gândesc pentru că am întâlnit asemenea atitudini şi am auzit asemenea vorbe. Şi aş vrea să fiu bine înţeleasă: nu am şi nu am avut niciodată pretenţia de a-i păsa cuiva de mine. Am crescut înconjurată de această nepăsare şi a reprezentat întotdeauna o stare de normalitate pentru mine. 

    Dar acum, ajunsă la o vârstă la care pot privi cu multă detaşare în urmă, la întreaga experienţă a propriei mele vieţi, realizez că această nepăsare a societăţii, acest dezinteres faţă de situaţia copiilor abandonaţi, generează fenomene care favorizează neintegrarea socială a celor aflaţi în această situaţie. Dezinteresul colectiv este cel care întreţine violenţa care e indreptată împotriva copiilor din centre, tratamentele inumane, abuzurile şi, în general, anularea posibilităţii de a deveni oameni normali, cu şanse egale de integrare socială şi profesională. 

***

Vina de a nu avea părinţi - partea a II-a

     Singurătatea este o noţiune căreia fiecare îi dă propriul înţeles, în funcţie de experienţa avută în anumite momente ale vieţii. Pentru unii, singurătatea reprezintă acele momente în care sunt lipsiţi de prezenţa celor apropiaţi, având o conotaţie negativă, în timp ce pentru alţii reprezintă o necesitate pe care o au în anumite perioade ale vieţii, în care doresc să nu aibă pe nimeni în jur, să fie doar ei cu ei înşişi şi atât. 

    Pentru unii, cauza singurătăţii ţine de fatalitate, aceasta survenind fără ca ei să îşi dorească să fie singuri, în timp ce, pentru alţii, ţine de alegerea lor personală, fiind rezulatul deciziei de a se îndepărta de cei din jur. Tocmai de aceea, condiţia de a fi singur este interpretată în mod diferit de la o persoană la alta. Când îi spui cuiva că eşti sau te simţi singur, te poate compătimi ori, dimpotrivă, te poate privi cu indiferenţă, întrebându-se, cel mult, de ce te afectează acest lucru când ar trebui să te bucuri de toate beneficiile acelei situaţii. 

    Nu mă aştept la o reacţie anume din partea ta atunci când îţi spun că eu, de exemplu, am realizat că sunt singură încă din primele momente în care am devenit conştientă de mine însămi, de propria mea persoană. Ştiu că vei privi această condiţie, a mea, în funcţie de propria ta percepţie despre ceea ce ar trebui să însemne singurătatea în viaţa unui om. Mi-aş dori doar să realizezi ce este şi ce înseamnă singurătatea pentru un copil al nimănui şi ce impact are asupra întregii lui existenţe această condiţie. 

    Pe mine una, condiţia de a fi singură, de a nu aparţine nimănui pe acest pământ, mi-a marcat întreaga existenţă şi a generat un cerc vicios pentru că tocmai această condiţie - de a fi copilul nimănui - i-a îndepărtat permanent de mine pe cei de care aş fi putut să mă apropii, a generat o izolare faţă de cei din jur pe care nu mi-am dorit-o, în condiţiile în care am tânjit permanent după apropiere, după iubire, am tânjit după sentimentul de a aparţine şi eu cuiva, de a fi alături de cineva. 

***

Vina de a nu avea părinţi - partea I

 

    Cu ce am greșit? - m-am întrebat, fără încetare, încă din primele momente în care am început să devin conștientă de propria mea persoană, încă de când priveam lumea de afară din spatele unui grilaj care reprezenta granița insurmontabilă dintre noi, cei din spatele lui - copiii nimănui - și cei de dincolo - copiii veseli și fericiți care își țineau părinții în brațe în timp ce eu nu înțelegeam acea relație, acea legătură și acea apropiere dintre ei și adulții care îi însoțeau. Relația lor nu avea nicio semnificație pentru mine, ci doar năștea în mintea mea nenumărate întrebări cum ar fi: de ce acei copii stau împreună cu niște adulți?... de ce se ţin de mână cu adulţii?... de ce adulții îi țin în brațe?... de ce îi mângăie?... de ce se poartă frumos cu ei?... Acei copii aparțineau unei realități pe care eu nu o puteam înțelege. Universul meu era compus dintr-o mulțime de copii asemenea mie, stând la grămadă, permanent ocărâți, agresați și abuzați de niște adulți de care îmi era foarte frică și al căror comportament nu reușeam să îl înțeleg. Pentru mine, adultul era doar o specie în preajma căreia nu puteam să stau fără frica de a fi lovită, bătută sau batjocorită fără să înţeleg niciodată de ce, cu inima cât un purice, ferindu-mă şi tremurând.

Mentorul

  Artistul este întotdeauna un discipol. Iar visul discipolului este, de când e lumea, acela de a-și depăși mentorul. Mentorul este reperul său, modelul său, standardul de calitate și de transpunere a visului în realitate. Un mentor este un "must have" în viața artistului, ceva fără de care, cu rare excepţii, manifestarea lui artistică nu este altceva decât rătăcire haotică în neantul propriei imaginații. Menirea mentorului este aceea de a-i fi artistului-discipol, cel mai bun exemplu, de a-i aduce lumină asupra terenului arid din faţa existenţei sale artistice pentru a-şi putea alege locul şi direcţia pe care să-şi sape drumul creaţiei, de a-i expune uneltele din care acesta să şi le aleagă pe cele mai potrivite menirii şi priceperii sale şi de a-i oferi exemple privind tehnica meşteşugului. Mentorul nu-i este profesor discipolului său, ci reper, lumină călăuzitoare, confident într-ale artei şi motivaţie în manifestarea actului creativ.   

   Mentorul meu este artistul Ion Nedelcu. Ned - cum îl cunosc cei care îl admiră pe el și îi admiră arta. Iar relaţia mea cu Ned a fost şi este una mult deosebită faţă de cea obişnuită dintre un artist şi un mentor. Şi îmi face foarte mare plăcere să o istorisesc şi să o împărtăşesc aici, pentru că este un model aparte, este o relaţie desfăşurată într-un context ideal în care am avut şansa de a mă afla cvasipermanent în preajma mentorului meu. Nu doar în momentele de creaţie, nu doar în clipele în care îmi scruta schiţele, desenele şi picturile cu acea privire pe cât de pătrunzătoare, pe atât de blândă, din spatele nelipsitelor sale lentile ce-i completează identitatea vizuală, ci şi în momentele în care el, mentorul, redevine om obişnuit, cu preocupări obişnuite, o viaţă cotidiană, un om cu preocupări precum cele ale celorlalţi oameni, cu bucurii şi tristeţi, cu frământări, griji, revolte, temeri şi alte trăiri normale ale semenilor lui. Iar asta pentru că Ned mi-a fost nu doar mentor în artă, ci şi în viaţă. A fost pentru mai bine de 9 ani şi îmi este în continuare, nu doar un prieten ci şi acel părinte pe care eu nu l-am avut niciodată, după prezenţa căruia am tânjit şi care a fost permanent în centrul întrebărilor mele existenţiale: de unde vin, a cui sunt, cui semăn, de ce sunt singură pe această lume.